Adelina Badea Doula Nastere

Nașterea unui haiduc (II)

Pe drum spre nastere, ajung la spital, după un travaliu de peste 24 de ore petrecute alături de oameni dragi.

Urmează să fiu preluată de medicul de gardă. Minutele de așteptare par ore. Îl înjur că întârzie și nu, nu în gând! Nici în față… Medicul meu, doctorul Romila, este plecat din țară. În locul său vine doctorul Niculescu, pe care îl îndrăgesc și îl apreciez. Corpul meu nu mai prididea a se relaxa, contracțiile veneau parcă fără cauză, îmi venea să împing și opritul din a împinge îmi fură toată energia. Corpul era țeapăn și tremura tot, de la efort și adrenalină. Cu picioarele crăcite, la tușeul de control, doctorul de gardă mă întreabă ce grupă de sânge am. “Ei, căcat!”, zic nervoasă, cu voce tare. Cică nu știe grupa asta și să mai zic una. La ce… pușca mea e nevoie de asta acum? Am dilatație de 7-8cm, dar realizez că e darnic în estimare. Mergem în sala de nastere. Vine și medicul anestezist; o știu și mă știe. De altfel, aflu că toți de pe-acolo mă știau, de la o nastere sau alta… Îmi face o doză mică, fiindcă “te descurci foarte bine, contracții bune, respiri bine”. În capul meu, însă, “haai cu seringuța aia odată, că nu mai pot cu încordarea și tremuriciul ăsta!”. La jumătate de oră primesc și tranșa a doua, cică la fel de mică, căci prima cred că s-a hotărât doar să-mi testeze anduranța și și-a lăsat așteptate efectele. Doar Irina, moașa și prietena mea, are voie în sala de nastere, Andrei și Carmen, draga mea Doula, sunt în rezervă și așteaptă. Irina le zice că mai durează câteva ore bune, cât să-și facă epidurala efectul și apoi expulzia. Andrei joacă șah și, probabil de emoții, pierde pe bandă. Timpul se dilată, Irina mă ține de mână și calmul ei e molipsitor…

După ceva vreme apare și doctorul Niculescu și vorbim despre clamparea târzie, beneficii, mituri, chestii. Constat că nu mai tremur și corpul s-a relaxat, iar Irina zice să fac un pic de nani. Cer să mă ridic și să mă duc la baie, să mă plimb un pic. Mă întorc pe WC după câteva ture. Parcă eram acum câteva ore, pot face față mult mai bine. Mult evitata epidurală, cu muuulte potențiale riscuri, dar și câteva beneficii, a fost, pentru mine, magică. Suficient de puțină încât riscurile să fie minime, atât pentru mine, cât și pentru bebe, dar suficientă cât să repornesc sistemul. Vine o contracție faină, o primesc cu drag! Corpul nu mai tremură a încordare. Îmi vine iar să împing și o anunț pe Irina. Nu mă prea crede, n-are cum să fim acolo atât de repede. Cică s-o mai anunț dacă e la fel și la următorul val. Da, vine iar, e plin, e intens, mă conține. Irina mă verifică pe toaletă – bună de tot poziția asta! – și-mi zice, serioasă, să trec pe masă. Stai oleacă, e contracție! “Nu, nu e”, îmi zice, “e capul lui bebe! Hai pe masă!”. “Ești sigură, Irina?” Mă ridică greu, tot corpul parcă vrea să meargă în jos. “Da, pune și tu mâna”. Cu vârful degetului în vagin îl simt. Da, e capul lui bebe, e atât de aproape! Doaaaaamne, ce senzație! O iubesc din tot corpul!

Un val de iubire, de forță și de abandon mă cuprinde și mă las purtată de naştere. Mă așez în genunchi pe pat, cu trunchiul ridicat, spatele la Irina și mă ajut de spătar. Când vine valul, tot corpul meu vrea în jos, vrea să împingă, vrea să scoată bebelușul, vrea să se scurgă. Închid ochii, nu mai simt nimic. Irina îmi zice să împing cum îmi vine. Ce vorbe dulci! Nu împing eu cât împinge corpul meu. Este mamiferic, e sălbatic. E cel mai frumos sentiment din lume, cel mai intens și arzător, îl sorb ca pe un nectar fierbinte care arde plăcut și mistuie în drumul său. Nu știu cât trece, nu știu câte contracții au fost… Nu știu ce fac, simt ce fac! E sentimentul pe care l-am urmărit și pe care l-am dorit încă de când l-am chemat pe bebe să vină în burtică. E abandonul total, e suspendarea ființei, e credință și iubire aievea. E ce cu nesaț mi-am dorit să simt atâta timp! Aflu că au fost vreo 5 contracții și că am avut spectatori, curioși să vadă inventiva mea poziție. Ca prin vis, cineva în dreapta îmi spune “cum” să împing, clasicul “ca la scremut”. Și-apoi Irina îi spune să mă lase, că știu ce am de făcut. Sau poate nu era Irina? Să fie doar imaginația mea? Cred că n-a fost ea, că de-ar fi fost, ar fi zis aproape înjurând către persoana băgăcioasă “femeie, vezi-ți de treaba ta!”Sau nu…asta as fi zis eu?🤣. Dar eu nu sunt eu; eu sunt nașterea acum, eu expulzez, așa că nu am cuvinte. Simt că e aproape, căpuțul copilului meu este acolo. Irina unge cu ulei tămăduitor pregătit de Carmen, simte cum se întinde tot și iese bebe. Moderez pe final împingerea, ghidată de Irina, și simt cum se strecoară afară căpuțul și apoi umerii. Într-o clipă, eliberare. Libertate! Extaz! Doctorul vine repede să mă ajute să mă întorc și-mi primesc puiul pe burtică.

Pe mine poposește făptura mică, caldă, sânge, carne, limfă, celulă și suflu din ființa mea și a bărbatului iubit. Nu-mi vine-a crede! Sunt agățătă undeva în timp și spațiu și nu pot decât să mă uit la ghemotocul plin de vernix pe față. Pe față îmi curg lacrimi de fericire. Minute în șir cred că nu clipesc, iar buzele mele șoptesc într-una ca teleghidate “Te iubesc, mulțumesc! Te iubesc, mulțumesc! Te iubesc, mulțumesc!”. Doctorul îmi ia mâna și-o pune pe cordon, să simt pulsația. La fel face și înainte de clampare, după vreo 7 minute care au părut două scurte clipe. Tai eu cordonul, căci tati nu este aici. Iese și placenta, e minunat de frumoasă și mai mică decât m-aș fi așteptat. Irina îi face poze, pasiunea mea pentru acest organ fiind cunoscută.

Într-un târziu, mă uit în păturică, să văd ce ne-a trimis Cerul. Un băiețel! Bine ai venit, dragul meu haiduc! Te iubesc! Cunosc deja despre tine că ești puternic, viteaz, hotărât și liber! Știu că ai venit ca să fii învățătorul nostru. Știu că ne vei da multe lecții, ne vei învăța să creștem, să ne înălțăm. Nu-ți știm misiunea, dar te-am chemat și am semnat să te sprijinim. Rămân în magia asta cu tine. Aș vrea să nu se termine.

Nu vreau să-i dau drumul puiului și insist să rămână pe mine în drum spre salon. Ieșim din lift și dăm cu ochii de… tati. El știa că până la nastere durează câteva ore, ieșise să-și caute ceva de băut și… da’ fuq?! E uimit tare. N-am să uit vreodată fața lui. Ne zâmbește și știe că avem un băiețel. Da, tati a știut undeva în adâncul lui. Mami nu. :)) Ne spune că e mândru de noi și că ne iubește. Îl primește pe bebe pe piept, piele pe piele, iar bebe îl botează cu primul caca, de sus până jos. Carmen e cu noi, e foarte emoționată, fericită, obosită și eliberată. Numai o Doula știe ce simte o Doula după naștere…

Bebe e verificat, iar eu sunt oblojită. Bebe a ieșit ca Superman, cu o mânuță pe lângă cap, și am o fisură micuță, care e cusută. Mă minuez cât de alert, prezent și conștient e bebe în ora lui magică. Dă din guriță, din mânuțe, mă caută cu privirea, se împinge în picioare. Ajunge la sân, îl adulmecă, îi dă limbuțe și se mufează perfect. Ce bucurie! Intuiția mea a fost bună și bebe nu este afectat de epidurală. E alert, e prezent, e activ! Suge câteva minuțele din colostru – aurul sânului – și apoi închide ochișorii și face nani. Bravo, iubire mică, ai făcut o treabă extraordinară! Am muncit mult amândoi. Bebe a venit la 37 de săptămâni și 4 zile, a avut 2790g, 49cm și a primit nota 10.

Mi-am dorit o naştere asumată, mai mult decât orice, fără regrete. Am vrut şi m-am pregătit pentru o naştere naturală nemedicalizată. Însă creierul meu a blocat puțin colul, aşa că…ca oriunde-n viață, dacă nu e perfect planul, e bine să fim bine cu imperfecțiunile. Am avut o naştere asumată, dorită, fără regrete, cu calm şi iubire. Iancu a venit cum şi când a vrut, înconjurat de oameni minunați.

Bine ai venit, Iancu Andrei! Să-ți fie viața pe Cărarea ta! Te iubim infinit!

Despre ce-a urmat după nastere, într-o postare viitoare. #viatacuunhaiduc îmi cam trage șuturi în fund…

Durerea în travaliu – Ina May Gaskin

Durerea la naștere este un subiect foarte controversat și analizat și este principala cauză pentru care gravidele aleg operația de cezariană. De aceea am ales să redau aici perspectiva celei mai renumite moașe din Statele Unite ale Americii.

Traducere din “Ina May’s Guide to Childbirth” – Ina May Gaskin, cea mai faimoasă moașă din SUA

“Cred în faptul că durerea din travaliu are un înțeles, un scop. Cel mai interesant este că durerea asta are un scop foarte clar. Când nu o mai simți, durerea se termină. Nu poți re-experimenta durerea din travaliu după ce travaliul a luat sfârșit, doar amintindu-ți despre ea. Durerea de travaliu este o durere foarte specială: aproape întotdeauna se întâmplă fără să producă daune majore.

Când evitarea acestei dureri devine principala grijă, efectul paradoxal este că mai multe femei vor face față durerii după ce copilul este născut. Folosirea din ce în ce mai des a anesteziei epidurale/peridurale crește ratele de operație de cezariană și de nașteri instrumentale, în care se folosește vacuumul sau forcepsul pentru a scoate bebelușul. Epidurala cauzează dureri de spate, pe termen lung, la aproximativ o femeie din cinci. Uneori folosirea forcepsului sau a vacuumului cauzează probleme la bebeluș sau la mamă. Liniile de alimentare intravenoasă sunt dureroase atâta vreme cât sunt montate și câteva zile după ce se înlătură. Cu cât te miști și deranjezi acea bucată de plastic din corpul tău, cu atât doare mai rău. Femeile care au sunt supuse unei operații de cezariană au nevoie să li se monteze un cateter urinar înainte de operație, care va rămâne montat pentru cel puțin douăzeci și patru de ore. Cât timp este montat, multe femei experimentează nevoia constantă de a urina. Desigur, cum cateterul înseamnă că urina se scurge permanent, nu există o variantă de a satisface această nevoie de urinare resimțită. Cezariana necesită de obicei un tub de drenaj instalat în cavitatea abdominală, pentru a drena sânge și limfă. Înlăturarea acestui tub în ziua a treia după operație, de obicei fără anestezie sau analgezice, înseamnă durere. În cele din urmă, acumularea aproape inevitabilă a gazelor în cavitatea abdominală este deosebit de dureroasă pentru femei. Durerile de după operație pot interfera cu capacitatea mămicii de a avea grijă de bebelușul ei nou-născut.

Toate procedurile și circumstanțele enumerate mai sus implica durere după naștere.

Femeia care naște fără intervenții are însă mai multe șanse să nu mai experimenteze durere după ce nașterea s-a încheiat. De multe ori este euforică, vrajită de hormonii eliberați după naștere. Oxitocina, hormonul iubirii, este eliberat odată cu expulzia, când bebelușul întinde perineul mamei pentru a ieși, senzație percepută adesea ca una de eliberare foarte intensă.

Durerea, chiar dacă a fost resimțită până acum câteva secunde, e adesea uitată sau trece într-un plan secund. În plus, femeia care naște natural a căpătat abilitatea de a manevra tehnici de relaxare practicate în cea mai intensă și însemnată experiență din viața ei. A învățat că a respira profund și ușor poate să-i schimbe percepția senzațiilor din corp dar și că mintea și gândurile ei pot influența ce și cum simte. A căpătat un alt gen de respect și întelegere asupra propriului ei corp. A experimentat mixul incredibil de sentimente ca vulnerabilitate, putere și feminitate, caracteristici definitorii ale travaliului și nașterii.”

De ce ne pregătim pentru naștere?

Am stat mult timp să mă gândesc la întrebarea asta… De ce am avea nevoie să ne pregătim pentru naștere? Doar toată lumea naște, n-ai nevoie de școală pentru asta!

Trăim într-o lume în care trebuie să mergem la cursuri sau să ne facem o disciplină în a respira cum trebuie, a medita și a reflecta la faptele, acțiunile și gândirea noatră, pentru că nu ne mai e așa de “nativ” ca pe vremuri… Trăim într-o lume în care trebuie să mergem la sală pentru că energia pe care o “mâncăm” nu o mai depunem la munca fizică, afară, cum făceau înaintașii noștri. Trăim într-o lume în care am uitat să respirăm cu tot corpul, să fim atenți la noi, să ne înțelegem, să ne acceptam și mai ales să ne iubim…

Ritmul vieții, superficialul cotidian, mass-media și distrugerea încet dar sigur a frumoasei noastre planete sunt doar câteva dintre sursele de “ne-natural” cu care ne drogăm zilnic…

Așa a aparut o nouă școală, din necesitatea de a ne întoarce la natural, la logic, la pur, la simplu, la sufletul nostru și la divinitatea din noi.

Așa au apărut cursurile care te re-învață să-ți alăptezi copii, deși noi n-am fi fost încă aici daca nu era ceva înnăscut și fiziologic pentru noi. Așa au apărut cursurile în care re-înveți să respiri și să te cureți de tot praful din tine, din mintea și sufletul tău.

Și așa au apărut cursurile care te ajută să-ți reamintești să naști frumos, blând, iubitor, cu empatie pentru noul suflețel venit într-un trup mic și plăpând dar nu lipsit de putere și unicitate. Așa au apărut cursurile de educație prenatala ReNașterea, ca să te ajute să-ți vindeci propria naștere, să te ajute să nu dai mai departe comorii tale neajunsurile tale sufletești, să te ajute să primești puritatea așa cum merită: cu calm, Iubire și înțelegere.

De ce este important să mergem la cursuri de educație prenatală care trateaza corpul, mintea dar și sufletul? Pentru că trebuie să ne reconectam la noi, să ne conectam la bebelușul nostru, să învățăm despre noi și despre el. Cursurile ReNașterea au darul de a te pune față în față cu fricile tale cele mai adânci, despre sarcina și naștere dar nu numai. ReNașterea are darul de a-ți schimba și consolida relația de cuplu și a vă ajuta să deveniți deja parinți, împreună, nu doar parteneri.

ReNașterea te ajută să scormonești în mintea ta, să-ți descoși temerile adânc înrădăcinate, să le identifici și apoi să le disipi 🙂 Pentru că știm cu toții că cele mai urâte frici, cele care te încremenesc sau te fac să vrei să fugi, sunt cele de necunoscut, de scenarii pe care le-am visat sau văzut uneori, conștient sau inconștient. Și din nefericire, societatea ne face mereu să credem că nașterea naturală e un fel de iad pe pământ, plin de urlete, chin, tăieturi, sânge și agresiune. Iar creierul, vrei-nu-vrei, înghite asta și se manifestă prin fel de fel de frici… De asta sunt eu aici, părinti dragi! Să plecăm împreună într-o călătorie vindecătoare și salvatoare din care să ieșim “curăței” de imagini și scenarii urâte și în care să construiți împreună nașterea bebelușului vostru într-un mod minunat!

Trebuie să recunosc că pregătindu-mă să devin educator ReNașterea am trecut prin propriile vindecări și procese intense de conștientizare în legătură cu nașterea mea, relația mea cu părinții și mai ales cu mama, felul în care am venit pe lume și energiile care au fost la baza startului meu pe acestă planetă. Am plâns mult, vindecător, am visat și am conștientizat multe despre viața mea de acum și “de unde mi se trage”.

Startul pe care îl avem intrauterin, la naștere, în primele ore după naștere și în primii ani de viață pun bazele persoanei noastre. Pun limitele a ceea ce ne este confortabil să facem, să simțim, să visăm. Sigur, nimic nu este ireversibil însă…nu mai bine facem acest cadou minunat copiilor noștri? Nu mai bine ne educăm și ne transformăm noi în eu-ri mai frumoase, mai iubitoare, mai empatice și mai blânde pentru venirea lor în universul nostru?

Nu mai bine ne iubim copilașii până la Luna și-napoi de dinainte să-i cunoaștem fizic, pregătindu-ne pentru naștere?

De ce facem cezariană?

Acum câțiva ani nu știam mare lucru despre cezariană sau nici chiar despre nașterea naturală, vaginală. Știam, așa cum știm cu toții, atât de puține lucruri, doar din media sau de la mama, informații despre propria naștere, date uitării voit sau mai puțin voit.

În acest caz, eu=Adelina, copilul numărul 2, am fost născută prin cezariană la rece, ca și sora mea mai mare. Pentru că…mama mea este mică. Sau pentru că a născut prin cezariană și prima dată, când era și mai mică. Sau pentru că era blondă, sau avea părul ondulat, sau…cine mai știe care erau motivele servite pe tavă atunci pentru a justifica recomandarea de cezariană?

Acum, după studiu îndelungat, cărți, mămici care mai de care, grupuri, discuții cu medici sau cu viitoare mămici, experiența nașterii unui haiduc, experiența de educator prenatal și doula la naștere, pot să scriu despre asta mai cu simt de răspundere. Așa că mă văd nevoită să clarific niște lucruri. Niște motive pentru care operația de cezariană este musai sau doar indicată, motive pentru care chiar nu este indicată cezariana și “povești” de speriat mămicile pentru a face acestă operație…

Vom începe cu câteva motive serioase pentru cezariana ( dupa dr. Michel Odent – Cezariana):

  1. Prolaps de cordon ombilical. – Asta, pe românește, înseamnă că atunci când apa s-a rupt ( s-a fisurat/rupt sacul amniotic ), cumva o parte a cordonului ombilical s-a strecurat și a ajuns în vagin și se poate obstrucționa circulația prin acesta. În cazul unei sarcini la termen cu ruperea apei spontan și a unei angajări bune a bebelușului în canalul nașterii, această situație este excepțională. De obicei, prolapsul se produce la nașteri premature sau la nașteri cu ruperea apei artificial. Dacă travaliul este foarte înaintat și expulzia se va întâmpla în momentele următoare, atunci prolapsul nu duce la o cezariană de urgență. Dacă expulzia nu este însă foarte aproape, cezariana de urgență este iminentă iar pentru ușurarea presiunii de pe cordon, este indicată o poziție inversa ( “lumânarea” ) a graviduței.
  2. Placenta praevia veritabilă. Veritabilă înseamnă că placenta este poziționată într-adevăr astfel încât acoperă colul uterin și împiedică ieșirea naturală a bebelușului pe acolo. Acest diagnostic poate fi pus în ULTIMA parte a sarcinii, pentru că uterul este elastic și se poate întinde muuult de la primele ecografii, când placenta poate fi văzută ca fiind “jos” în uter.
  3. Decolare prematură de placentă. Adică, pe românește, atunci când o bucată ( sau toată ) de placentă se desprinde de pe peretele uterin, înainte ca bebelușul să fie născut. Asta se poate întâmpla înainte sau în timpul travaliului. În cazul acesta, apare o durere continuă, bruscă și intensă ( care nu se confunda cu durerile de contractie ) și poate fi însoțită de sângerări. Știința zilelor noatre nu are un răspuns pentru întrebarea “De ce se întâmplă asta?”. O dezlipire parțială a placentei se poate vedea cu ajutorul ecografului.
  4. Prezentație frontală sau umerală. Asta înseamnă ca nasterea vaginală nu este compatibilă din motive…mecanice. Bebe nu este angajat într-o poziție benefică. Aici, dacă travaliul nu este foarte avansat și deci bebelușul are încă posibilitatea de a-și schimba poziția, se pot încerca diverse tehnici de convingere a bebelușului să-si asume o poziție mai benefică. Aici aș menționa: tehnici de Spinning babies, terapii bowen, aromaterapie, etc. Din experiență am observat ca de multe ori bebelușul reușește să-și asume o poziție mai favorabilă dacă mămica se REconectează la bebe şi îşi rezolvă/digeră/acceptă blocajele emoţionale, așteptările sau presiunea unor gânduri/frici care nu-i dau pace și nu o lasă să fie ‘doar o femelă care naște'(discutia este ampla și include elemente de neuroștiință, pe care le discut in cadrul cursurilor de educație prenatală Renașterea), de multe ori bebe se va întoarce iar naşterea îşi va relua cursul natural.

Am scris despre de ce e musai să facem cezariana. Urmează situațiile în care putem să încercăm o naștere vaginală și, mai ales, situațiile în care ar fi foarte benefic pentru noi și bebe să încercam o naștere naturală 🙂

Dragi mămici dragi, nu uitați să aveți încredere în voi și în bebelușii voștri! Conectați-vă mereu la bebe și comunicați! Acordați-vă voua și lui bebe încrederea că voi împreună faceți o echipă minunată, care va face față cu brio oricărei situații!