Blog | Adelina Badea

6 luni şi încă…

Nu-mi vine sa cred! Ai implinit 6 luni, dragule brăduț! Haiducel frumos şi straşnic, ce diferită e viața acum, aici, cu tine, pentru mine! Ce amplă, ce complexă, ce plină, ce expandată! Când ne era greu cu alăptarea, la început, asta a fost cea mai arzătoare dorință a mea: să primeşti țiți măcar 6 luni. E o piatră de hotar şi orice mămică ştie asta. Începem împreună o nouă etapă fascinantă, iar eu sunt emoționată, impresionată, epuizată și uimită de tine in fiecare zi!

Nu-mi revin din uimire – cât de repede pare că a trecut timpul! 6 luni absolut incredibile, frumoase, grele, revelatoare, împlinitoare, consumatoare, pline ochi, aventuroase… Și, încă…

… încă verific noaptea daca ‘respiri’;

… încă mi se rupe inima cand plângi;

… încă mi-e greu să mă ridic de lângă tine când dormi;

… încă nu sunt sigură dacă te îmbrac prea gros sau prea subțire;

… încă mă emoționez și-mi curg lacrimi atunci când dansăm împreună, imaginându-mi că vom face asta când vei fi adolescent și adult;

… încă mă afund cu nasul în trupulețul tău mic și pufos, mirosind a lapte, și simt că mă pierd de fericire;

… încă miros fiecare caca 🤣;

… încă mă topesc, mă sparg în mii de bucăți și mă readun de fiecare dată când noaptea mă cauți cu mânuțele calde și te linistești când mă găsești;

… încă te țin muuult în brațe, deși ai devenit greu și tare activ;

… încă am emoții când îți tai unghiile;

… încă îți scap mâncare în cap atunci când mănânc cu tine în sistemul de purtare;

… încă controlez dacă alții ți-au pus scutecul cum trebuie;

… încă sunt momente când e foarte greu;

… încă sunt momente când simt că ‘nu fac nimic’;

… încă sunt momente când simt că fac cel mai important lucru din lume;

… încă imi doresc uneori timp departe de tine și

… încă mă învinovățesc uneori că-mi doresc asta;

… încă am momente când mi-e greu să fiu doar mama ta;

… încă îmi doresc să fiu doar mama ta o vreme;

… încă ma sperii uneori de cât și cum pot să te iubesc;

… încă nu ştiu să cumpăr marimea bună de hăinuțe uneori;

… încă nu înțeleg cum toate șosetele de pe lume pleacă așa de ușor din picioruțele tale veșnic mișcăcioase;

… încă nu gestionez prea bine bolile și gândul la ele;

… încă sunt momente când mă cuprinde o teamă teribilă;

… încă plâng mult, şi pentru emoții negative, şi pentru cele pozitive;

… încă mă holbez la tine mult când dormi;

… încă am uneori întrebări stupide pentru pediatru;

… încă primesc sfaturi la care răspund tăios şi fără perdea cu Las’ că ştiu eu mai bine!;

… încă mă gândesc la ce fel de soacră o să fiu;

… încă nu pot să cred că ai ieşit din mine şi nici pe unde;

… încă mă lichefiez ca o înghețată pe plajă atunci când pui capul pe pieptul meu ca să adormi…

Încă cred că am fost mama ta dintotdeauna, chit că nu erai înca aici…

Mulțumesc, boț de Lumină, că ne-ai ales! Te iubim infinit! La multe clipe minunate!

doula postpartum

Emma, mămică de 3 luni – guest post

Am fost odată ca niciodată… însărcinată în 6 luni și jumătate 🙂 Moment în care, după multe ocazii de dat târcoale paginii ei web, grupului “Realitatea Postpartum”, de citit mărturii ale altor mămici pe care le-a susținut, cât și după discuții cu partenerul și cu mine însămi despre a avea sau nu o doula postpartum pentru momentele de după naștere, am prins curaj să iau legătura cu Adelina. Știam într-un fel de mult că doar pe ea o vreau. Așa am simțit și cumva mă temeam să nu mă refuze sau să nu poată, fiindcă știam că devenise la rândul ei mămică… cu tot ce presupune asta la pachet. Și s-au aliniat astrele. Și mi-a spus “da” 🥰 Iată una dintre acele relații-cheie, definitorii, cu prea puțină reclamă, dat absolut esențială în devenirea ca proaspătă mamă și proaspăt tată: doula postpartum. Pentru că fără ea aș fi fost deja de bună vreme în hăul unei zdravene depresii postnatale.

Că viața “ne-o dă bine”, mai ales când ni se crează așteptări distorsionate privind experiența de “după”. Cu atâtea clișee din ciclul “viața de mamă e grea, dar și cea mai frumoasă”, “când îți zâmbește copilul, uiți tot greul”, “hai, dar bucură-te că e sănătos!”, “alții o duc mai rău, nu te mai plânge!”… ca să nu mai spun cât de obosită, invizibilă (căci toată lumea vrea să știe despre copil, tu nu mai pari să contezi, să exiști în ochii lumii, decât ca un instrument necesar copilului), singură… oricât de conectată erai social și profesional. Oricâte cursuri prenatale ai fi făcut (eu am băgat 3), oricât ai fi citit (și am citit, frățică! 🤓)… ce vine după naștere e o experiență ȘOC. Da, te zdruncină… bini di tăt, cum era vorba.

Și e nevoie să ai pe cineva (ideal mai multe “cineva”-uri), care să te conțină în momentele alea. Să nu-ți închidă gura/telefonul când ai de plâns. Sau când plânge copilul și tu ești praf de somn. Iar cea mai nebună fantezie va fi să poți dormi 8 ore neîntrerupt, preferabil singură. Adio vise eroice! : ))) Cineva care să îți dea permisiunea să porți doliu după cea care ai fost și nu vei mai fi niciodată, pentru că odată cu nașterea copilului, se va fi născut și mama. Ca omida care devine fluture. Cu chin. Mult. Și necesar devenirii. Cineva care să te-nvețe despre metode de alinare a puiului, de scos aerul din stomac, de purtat în sistem, de luminat despre beneficiile alăptării la orizontală, cineva care să ofere informații corecte despre alăptare, să ofere informații despre ce este fiziologic pentru copii și mame, tați, abordând totodată lucrurile într-un mod integrat (fizic, psiho-emoțional, spiritual, uman, prietenesc) și, nu în ultimul rând, oferind încredere în sine și încurajări constante părinților… la fel de nou născuți. Deci… Adelina… draga mea minunată doula postpartum… călăuza mea… ❤️❤️❤️❤️❤️

Și-acum… o privire aruncată unei după-amieze obișnuite de fresh mom… : )

A doua zi consecutivă cu arest la canapea timp de câte 3 ore la fel de consecutive. Puseul de creștere de la 3 luni suprapus cu o perioadă de salt mental care durează 5 săptămâni. Și abia suntem în a doua săptămână. Bebe este un minunat, veselin, un gălușcuț adorabil pe care îl vedem pe zi ce trece cum e din ce în ce mai prezent, atent și capabil. În paralel, posteriorul meu a amorțit din nou pe canapea (credeți-mă, oricât de comodă ar fi o canapea, când rămâi 3h una după alta în aceeași poziție, la un moment dat tot începi să nu-ți mai simți fundul 😅), vezica își cere drepturile. Și nu, nu pot, nu vreau să nu mai beau apă ca să nu mai am nevoie la baie după. Pentru că alăptez și materia primă e apa și hrana mamei. A mea. Iar copilul are cele mai mari beneficii nu doar din alăptare, cât din experiența de a fi ținut în brațe fix atât cât are el nevoie pentru a prinde încredere că în lumea asta poate avea încredere să crească, să investească energie. Pentru bazele unui atașament securizant (citiți-l pe John Bowlby).

Da, copiii sunt binecuvântări. Și responsabilități. Cu normă dublă de muncă. Fără concedii sau zile libere. Nu doar ocazii punctuale de a face poze drăguțe pe rețelele de socializare.

Bine… și-acu’ o să ziceți “Ei, na! Nu te mai plânge atâta și dă-i lapte praf, că am evoluat ca societate, nu mai tre să stai după copil!”. Sau “Hai că eu am crescut pe lapte praf și-s bine”. Sau “Are bunici? Exportă-l la ei și ai scăpat!”. Iar eu o să vă pun o întrebare dintre alea comode, de care am eu obiceiul să pun 🙂 Cum te înțelegi cu părinții tăi? Cu mama? Cu tata. Te cunosc ei oare cu adevărat? Îți acceptă necondiționat existența, alegerile, mai ales pe acelea diferite de ale lor? Pentru că atașamentul securizant este despre “te iubesc, îți dau tot ce ai nevoie ca să devii cine ai venit aici pe lume să fii, te ajut să înflorești”, nu despre “te iubesc dacă faci ca mine sau cum vreau eu pentru tine”.

Vorbind despre flori… în superba zi de 2 mai, care este astăzi, mai pun o întrebare: Când ai o floare în ghiveci sau grădină, care nu mai vrea să înflorească sau o plantă să rodească, începi cu nevoile ei biologice, eventual îi mai și vorbești frumos, îi adaptezi mediul astfel încât să primească ce are nevoie. Nu impui plantei să se adapteze mediului impropriu ei. Pentru că – știm asta – altfel se va ofili. Așa și cu oamenii.

Revenind… “a avea copii” e un concept încă mult prea abstract, deși aproape obligatoriu parcă (deși nu e! 😉 ) în societatea românească. Mi-ar plăcea să vorbească mai multi părinți (mame ȘI tați) despre cum au gestionat ei provocările devenirii lor într-ale părinției. Să povestim și despre greu, nu doar poze flashy pe facebook în care toată lumea arată de revistă. Să scrie și proaspeții tătici despre lucrurile la care nu se așteptau, despre cum și-au susținut partenerele (sau nu), despre suprizele neplăcute de după naștere și în primele luni de viață ale puiului lor de om.

Știu… ne place să facem urări de bine noilor familii formate, să dăm un “like”, că… “așa se face” și “nu mă costă nimic”. Dar eu cred că lipsa de implicare adevărată ne va costa mult mai scump în viitorul relativ apropiat. Viitorul de azi e prezentul de mâine. Iar studiile (TED Talks What makes a good life? Lessons from the longest study on happiness) arată că cel mai important factor în obținerea fericirii este prin excelență împlinirea nevoii de conexiune autentică cu ceilalți.

Începând cu îngrijitorul/părintele/părinții tăi. Fără limite în primii ani. Cu iubire infinită. Și ore nesfârșite de alăptat pe canapea/unde preferi sau poți să șezi. Și ore nesfârșite de ascultat copilul de-adevăratelea, cu atenție nedivizată. Înțelegând că lumea lui începe cu mine, părinte/îngrijitor. Că ce formez sau deformez eu va fi și “mâine”-le meu. Că dacă îi tai aripile, retez avântul – atunci când siguranța nimănui (el/ea, alții, mediu) nu este în pericol – tot ce voi obține este un suflet strivit. Nu vrem asta. Fericirea lumii începe cu grija față de copii și părinții, îngrijitorii lor. Și cu a fi real, nedisimulat, adevărat. A ne obișnui să comunicăm asertiv și să nu ne mai supărăm când alții o fac, ci să apreciem onestitatea. Doar așa putem construi.

Eu încă aștept să pot merge la pipi 😅 Bebelinul a intrat în a patra oră de somn cu supt intermitent. Și nu, n-o să-i dau lapte praf dacă mă pot oferi pe mine. În copilăria mică, mai ales, nu avem nevoie doar de un biberon și un pătuț, oricât de ultimul răcnet ar fi ele. Avem nevoie de mama. Și de tata, care să o susțină pe partenera lui și noul pui. Și de o comunitate reală dispusă să contribuie la bunăstarea noului nucleu.

Pentru că aș mai putea scrie mult și (nu știu cât de) bine, vă las cu câteva gânduri: dragi viitori sau proaspeți părinți, iubită mămică (da, în această posare de blog o să primești tratament special 🤗)… înconjurați-vă de oameni adevărați, dispuși să vă susțină faptic transformarea, cu toată suferința din pachet. Oameni maturi, ideal care au deja copii (deși nu-i obligatoriu)… pregătiți să șadă cu TOATE emoțiile voastre din tornada postpartum. Care nu vă vor spune “hai, zâmbește!”, sau “gata, gata, nu mai plânge”, sau – și ăsta mă enervează cel mai tare – “las’ că ȘI EU am pățit mai rău!”. Ci “te ascult”, “sunt aici”, “te-nțeleg”, “descarcă” și “când pot să vin să stau cu copilul ca să mai poți dormi puțin/ face un duș?”. Dinastea… Și/sau luați din timp legătura cu o doula postpartum pe sufletul vostru. Și cereți prietenilor fără copii să facă chetă pentru nenumărate ședințe de masaj la domiciliu (credeți-mă, nu e moft, corpul are nevoie de atenție, iar câbd avem programare, sunt șanse mai mari să onorăm cu prezența). Și conectați-vă autentic cu voi înșivă. Apoi cu partenera/ul. Dacă echipă nu e, nimic nu e. To infinity and beyond.

Mda… deci iară m-am întins la vorbă 🙂 Vă îmbrățișez cu speranță în soarele din voi. Hai, să vină vara! 😊☀️🌊

#realitateapostpartum #foodforthought #keepevolving #postpartum

doula postpartum

Andreea a murit, nu mai există! DeVENIREA Mamei

De mult îmi doresc să scriu despre devenirea mamei, despre cum se naște o MAMA, prin ce etape și procese trece și cum putem noi ceilalti să fim de ajutor pentru ea.

Articolul ăsta este pentru tine, graviduță! Și pentru tine, proapătă mamă! Pentru tine, tăticule copleșit și pentru tine, bunici dornici să ajutați! Articolul ăsta este pentru prietena mamei care nu are copilași, pentru vecina băgăcioasă, pentru familia extinsă și pentru toți cei care dau sfaturi necerute proaspeților părinți. Articolul ăsta este pentru tine, societate! E vremea să înțelegi acest fenomen și să-ți schimbi atitudinea!

Dar de fapt, vreau să-ți scriu ție, proaspătă mamă! Am să-ți vorbesc direct, la persoana a doua și-am să-ți spun Andreea pentru că vreau să știi că te cunosc și cunosc prin ce treci! Am fost și eu acolo, uneori mai sunt încă. Au fost acolo și toate mamele ‘perfecte’ din jurul tău dar și mamele care nu recunosc sau nu conștientizează că au pășit prin acest proces, uneori mai lin, alteori de-a dreptul tumultos.

Andreea, erai o tânără minunată, veselă, plină de viață și savoare, liberă, îndrăgostită, cu o carieră faină, viață socială înfloritoare, planuri și dorințe, vacanțe super și gânduri multe.

A poposit în tine un suflețel și a crescut cu iubirea și grija ta, alături de partener. Ați trecut prin griji, temeri, entuziasm, nerăbdare, agitație și calm, planuri de viitor și pregătiri. V-ați pregătit pentru naștere, ați așezat casa voastră pentru prunc, ați ales nume și hăinuțe. A sosit marea întâlnire! Ați devenit parinți într-o clipă! ❤️

Au trecut zile, ați trecut prin hopuri cu hrănirea puiului și îngrijirea lui.

Și tu, Andreea, proaspătă mamă, te holbezi la odraslă și râzi și plângi de o mie de ori pe zi, în tot caruselul asta de agonie și extaz nu știi cum ai putut primi ceva atât de minunat și atât de copleșitor, greu, în același timp.

Și te trezești într-o zi uitându-te în oglindă și având un șoc. Unde e Andreea de dinainte?

Te uiti la fața ta obosită, la părul vâlvoi prins mereu într-o codiță convenabilă, te uiți la sânii și la burtica ta. Te uiți la pantalonii de casă, la urmele de regurgitări sau lapte de pe tricou… Te uiți în tine și descoperi grijă perpetuă pentru sănătatea și bunăstarea ființei mici și neterminate din brațele tale. Vezi în tine încordare, anxietate, oboseală cruntă, descoperi iritabilitate și fixism, ți-e mereu foame, ți-e deseori greu, ți-e sete și ți-e imposibil să te aduni uneori…

Descoperi că n-ai mai ieșit de mult din cartier, că mereu ești pe fugă, că indiferent ce ai face, zi sau noapte, o parte din tine e mereu lăsată cu puiul, că mereu o parte din creier rulează griji și scheme pentru acea mica ființă care a aterizat recent în casa și-n inima ta.

Unde e Andreea de dinainte? Cu veselia, cheful și planurile ei? Unde sunt somnul, relaxarea și capacitatea ei de detașare, de a nu avea nici o grijă? Unde e Andreea cu trupul ei fit de altădată? Unde sunt planurile exotice de vacanță, unde sunt momentele fantastice în cuplu, unde e flower-power-ul din tine, fără prea multe griji și răspunderi?

Andreea a murit.

Tu nu mai ești Andreea de dinainte. Și nu vei mai fi niciodată. Nu ți-a spus nimeni asta, așa-i?

Parca îti aduci aminte că ai avut amice care ‘s-au pierdut’ de grup când a aparut bebe…Parcă zicea cineva că viața se schimbă tare, nu? Parcă da, cumva cineva te-a mai avertizat. Dar tu ai spus că nuuuu, asta nu vei păți tu! Tu vei merge cu bebe peste tot, tu vei continua munca, cu tot cu el, tu vei păstra toate relațiile din viața ta, toată gașca de prieteni, toate hobbyurile.

Andreea a murit. Tu nu mai ești Andreea de dinainte: Andreea non-mama. Și stii ce? E ÎN REGULĂ! Ești mama. Ești Andreea 2.0. Ești Andreea care a descoperit în ea ceva ce n-a știut că are, latent: putere colosală, vulnerabilitate, iubire infinită, capacitate incredibilă de a se dărui, de a hrăni, de a crește și susține TOTAL o altă ființă, 100% și nonstop pentru o vreme.

Știu că ești fericită și recunoscătoare pentru acest pui. Și știiiiiu că e fantastică această călătorie și te minunezi zi de zi de ce poți să traiești și să simți.

Dar… Andreea? Andreea de dinainte? Ți-e dor de ea uneori, când se face liniște și-ți dai voie să răsufli, să simți copleșirea răspunderii, să simți conștiența greului, să simți dorul imens de ființa care erai și de activitătile, dorințele, nevoile tale de dinainte. Când îți dai seama cât de dor îți e de partenerul tău și de voi doi de dinainte exact așa cum erați. Adică fără copil.

Și plângi… Andreea a murit. Și e nevoie să porți acest doliu. Să simți această pierdere, să adresezi și să accepți această plângere. E ok. E în regulă. Ai voie să fii în doliu pentru ca da, Andreea a murit. Și da, vin valuri de greu, valuri de vinovație poate, valuri de extaz și fericire nebănuită. Valuri de… transformare, valuri de travaliu greu…se naște Andreea 2.0!

Uite-te la ea! E acum în oglindă: e o Zeiță. E fantastică, e epocală, e un gigant de putere, un munte de Iubire, e nouă, e crud de razboinică iar armele ei sunt gingașe: sunt brațele ei care susțin kilograme de pui, sunt cearcănele ei care aduc alinare și hrănire nopți la rând, sunt coapsele ei care merg kilometri pentru confortul sufletelului mic și încă neadaptat. Uite-te la tine, Andreea! Ești infinit mai blândă, mai hrănitoare, mai răbdătoare, mai plină de resurse și creativitate, mai puternică, mai vulnerabilă, mai instabilă. Ești și MAMA. Și asta va face din vechea Andreea o persoană nouă și diferită.

Andreea cea nouă va săpa adânc în ea să vindece rănile din trecut, va căuta să vadă care e adevărata Andreea, va crește și va înflori, va renaște și va dărui lumii infinit mai mult, mai autentic, mai valoros, mai pur. Pentru că o mamă are supra-puteri. Și nu, asta nu înseamnă că trebuie să se descurce singură ci înseamnă că știe când și cum are nevoie de ajutor, își cunoaște valoarea, nevoile, limitele, calitățile și rănile.

Bine ai venit, ființă nouă, abia aștept să te descoperi căci ești fabuloasă!

Andreea a murit, deci plânge-o!

Andreea 2.0 s-a născut iar viața ei va fi fantastică! Și e în regulă așa!

Acum ințelegi mai bine, nou tătic, nouă bunică, prietenă, vecină, șef, colegă? Înțelegi acum de ce uneori Andreea e plângăcioasă, sensibilă, irascibilă, de ce e uneori uitucă și ambivalentă, de ce are uneori răspunsuri tăioase și zero răbdare? Andreea pe care o știați voi a murit. Andreea este acum mama. Dar aveți puțintică răbdare, căci în curând o veți cunoaște pe varianta ei îmbunătățită, varianta doi, cu upgrade, cu altă ‘față’ și calități, poate cu alte caracteristici și fațete. Dați-i timp Andreei să fie în doliu și să se redescopere. Promit că răbdarea, acceptarea și sprijinul vostru va merita!

…

mămicie

Doi ani de haiducie

La multi ani, Iancu drag si bun!

Nu m-a luat prin surprindere aniversarea ta, in ultimele luni am simtit des ca vine! Vine momentul acela de hotar in care implinesti 2 ani de cand ai iesit din mine, te-ai catarat la san in prima ora de viata si ai ramas acolo.

Acum spui ‘țițișoara mamii’ si ‘țiția te ioooog, mami!’, vrei sa aduci diverse jucarii la pieptul meu si ai scenarii intregi acolo! 🤣 Esti absolut fantastic, puiule (nu asa de) mic!

Imi place cand mergi prin casa si-ti cânți ‘iupuleeee iupuleeee’ intocmai cum o faceam si eu cand eram mica, dupa povestea cu lupul si Scufita Rosie sau lupul si mielutul.

Te iubesc enorm! Tu oglindesti mereu albul, negrul si miile de nuante de gri din mine si din taticul tau.

Cred ca de ceva vreme am ajuns in acea zona de traire in care ‘frumosul’ si iubirea au depasit cu muuult ‘greul’ și echilibrul de care mi se tot vorbea la început, dar care nu s-a instalat decat treptat.

Te ador si ma topesc cand imi pupi obrajii, cand nu-mi dai voie sa te pup pentru ca sunt rece pe fata, razi cu gura pan’ la urechi de faci vreo boacana si cand plangi cu amar ca vrei ce nu ai voie… Nu, pui drag, nu ai voie la telefon. Imi pare rau! 🙈

Ne iubesc pe noi doi c-am depasit momente grele, ca m-ai ajutat sa devin mama ta, devenire care n a fost deloc usoara pentru mine! Ne iubesc maxim ca ne jucam in baie in timp ce eu stau pe…tron…si rememorez prima data cand a trebuit sa te iau cu mine-n baie si sa te asez in cosul de rufe; sunt tare mandra ca am trecut usor de la acea frustrare sora cu suferinta la acest tip de amuzament, naturalete si acceptare: da, mamele stau pe tron cu puii pe langa! And that’s ok! (spoiler pentru gravidute 🤣)

Te ador si in acelasi timp ma apesi pe o mie de butoane cand imi pierd rabdarea dupa al sutalea ‘Nuuu!!’, pentru ca ai o vointa de fier si tu nu faci chestii din oficiu, fara sa ti se explice de ce, cum, cand, cu ce…

Esti super comunicativ, liber, vorbaret, vocal, cantaret si dansator si-ti multumim ca ai venit atat de frumos, pur, energic si hotarat! Stiu ca astea sunt lectiile noastre si muncim la noi sa-ti fim cei mai buni ocrotitori si calauze. 🙏

Imi place ca te activezi instant la ‘hora!!’ la orice linie melodica de muzica populara… si ca citim zeci de carti impreuna! Imi place ca stii zeci pe povesti deja, cantecele, poezii si ca dialogul tau interior iese uneori cu voce tare amuzandu-ne ‘unde este Ana oare?’🤣 Ar fi fain daca s-ar mai si opri dialogul tau interior noaptea totusi…🙈

Esti delicios si fantastic cu pasiunea ta pentru Drapel iar ochii tai de vulturas ager vad zilnic zeci de steaguri cu aceiasi bucurie si entuziasm!

Ma topesc de cald si drag cand te vad cum faci baie cu taica-tu si cum mergeti voi doi ‘in aventuri de baieti’ mult mai curajoase decat aventurile noastre…

Simt ca acest an care incepe azi e finalul fundatiei, temeliei omului care urmeaza sa fii. Si s tare fericita ca impreuna cu tati am reusit sa ti oferim tot ce am stiut mai bine, ca vedem deja de ceva vreme ce om fain esti, ca creste iubirea noastra de familie de la zi la zi iar recunostinta noastra ca ne ai ales e imensa.

Te iubesc, copile! Iti multumesc!

mămicie

Ghid de supraviețuire pentru mămici

Viața de mămică îți trage şuturi în fund? Te simți obosită, copleşită, călcată de tren? Sau eşti una dintre acele mămici care şi-a înțeles copilul perfect încă de la naştere, e aranjată, relaxată, zen şi zâmbitoare mereu? Hahahaha, a doua categorie nu există! Iată un ghid de supraviețuire pentru tine, mămică de prim bebe, plină de oboseală, frică, aşteptări şi scenarii. Regula numărul unu e: NU EXISTĂ MĂMICA PERFECTĂ! Cele care par aşa sau pretind că sunt aşa… nu sunt!

Aşadar, mămică la primul bebe, citeşte mai departe! Mămică de mai multe minuni, tu ori ştii deja despre ce vorbesc ori… ai depăşit stadiul ăsta şi te amuzi copios ( 😂 ). Nu uita însă, la primul bebe nici tu nu erai aşa zen, adu-ți aminte, validează emoțiile celorlalți şi dacă poți, oferă-le sprijin!

Am promis că voi începe o serie de articole despre #realitateapostpartum după discuții îndelungi cu mămicile din grupul meu de suport şi în fiecare zi mă lovesc pe stradă, în Social Media sau în capul meu cu reiterarea faptului că nu se vorbeşte suficient şi nici suficient de sincer despre ce se întâmplă după ce naşti şi, well… rămâi cu… crescutul copilului! 🤣

Din ce în ce mai multe femei îşi dau seama de importanța pregătirii naşterii şi asta mă bucură enorm – cu atât mai mult cu cât observ că vedem importanța emoțională şi spirituală a momentului, nu doar componenta fizică. Însă foarte puține dintre noi ştim dinainte să ne pregătim (sau mai degrabă să ne luăm la întrebari aşteptările) pentru ce urmează după naştere. Aici mă refer la hrănirea bebeluşului, puericultura, recuperarea după naştere din toate punctele de vedere, dar şi despre mecanismele psihologice fine cum sunt relațiile din viața noastră, raportarea noi la noi, contextul social şi revelații zilnice din viața de mămică. Despre asta voi scrie în viitor, laaarg şi pe-ndelete, dacă e de acord haiducelul meu iubit…

Acum însă, iată un ghid de supraviețuire cu câteva sugestii despre cum poți să nu-ți pierzi mințile în primele săptămâni -luni de mămicie:

Aşteptările, bată-le vina! A venit vremea să-ți ajustezi aşteptările în legătură cu… orice! Ştiu că e foarte greu să nu ai aşteptări, aproape imposibil să-ți păstrezi echilibrul şi simțul realității… Sfatul meu e să scazi pretențiile de la tine, de la alții, de la situații şi rezultate. Mămicia vine cu un milion de situații neaşteptate cărora nu ai cum să le faci față cu capul întreg dacă nu eşti îngăduitoare, mai ales cu tine! Nici nu ştiai cât de puțin îți pasă, de fapt, că juma’ de bloc ți-a văzut sânii pentru că alăptezi cum şi pe unde poți… Nici nu ştiai că o să te cerți cu soțul de față cu soacra! 😂 Mna…acum ştii! E ok!
Cere ajutor! Primeşte-l! Cere-l prietenilor, familiei, vecinilor, unui om pe stradă sau specialiştilor. Crezi că te-ai pregătit super bine, e totul aşezat şi calculat astfel încât să te descurci (aproape) singurică? Minunat! Da, sigur te-ai descurca foarte bine dar NU E NEVOIE de asta, căci plata va fi mai mult decât poți duce pe termen lung. Aşa că te rog, cere ajutorul şi primeşte tot ce poți, chit că nu e exact cum ai face tu. Pe termen lung, neuronii tăi şi sănătatea mentală sunt mai importante pentru TOATĂ familia (scriu asta în spatele blocului pe o bancă, în timp ce tati e cu bebe juma’ de oră cât să n-o iau razna… Happy mom, happy family!).
Nu face comparații! NIMENI nu este în papucii tăi. Nimeni nu are familia ta, trecutul tău, situația şi copilul tău. Comparațiile de orice fel nu pot decât să te frustreze şi să-ți aducă nemulțumire, frică şi panică. Comparațiile te fac să pui presiune pe tine, pe copil, pe partener şi mereu vei ajunge la concluzia că ceva nu e suficient… Crede-mă, E SUFICIENT! Eşti suficientă. Eşti cea mai bună mămică a bebeluşului tău, eşti ce a ales bebele tău, eşti tot ce poți fi în acest moment. Nu perfect, dar suficient!
Grup de sprijin – ai nevoie de un grup de sprijin empatic şi prezent. Vei vedea că şi alții trec prin ce treci tu şi că ies la liman. E foarte important să poți zări luminița de la capătul tunelului! Fie că sunt prietene sau familie, grup terapeutic sau comunitate online, găseşte câteva persoane cărora să le poți încredința plânsul, durerea, reuşitele, greul şi furia ta, grijile, înjurăturile şi bucuriile tale, oricât par de mici sau mari. Simplul fapt că cineva te ascultă sau îți spune că a trecut prin ceva similar este o eliberare enormă. Nu, prietenele fără copii nu vor înțelege în totalitate. Da, cineva specializat e o idee buuuună de tot! Nu, partenerul tău nu poate înțelege complet oricât de implicat, iubitor şi în contact cu latura lui feminină ar fi!
Suport fizic – ai nevoie să fii degrevată de ‘treburi’, măcar din când în când, măcar la început. Curățenia mai poate aştepta, comandă-ți mâncare, fă-ți cumpărăturile online. Caută să delegi tot ce poți din categoria asta! Fă o listă şi roagă vizitatorii să contribuie. E ok, vor înțelege şi e total justificat. NU înseamnă că eşti leneşă sau că nu eşti în stare! Înseamnă că – aproape – toate resursele tale merg acum unde e nevoia principală: recuperarea ta şi bebeluşul tău. Asta e normalitatea. E absurdă cerința în care ne descurcăm cu toate singure, chiar şi dacă nu sunt probleme cu recuperarea fizică sau cu hrănirea copilului în primele zile/săptămâni.
Fă-ți o listă de dorințe! Pentru acum şi mai târziu, fie că sunt lucruri mici ca o ciocolată sau un fel de mâncare preferat sau lucruri mai mari şi pe care clar nu le poți face acum, umple mereu lista şi bifează ce reuşeşti din ea. Eu am pe lista mea şi o anume ciorbă dintr-un anume loc dar şi… prima excursie de cicloturism cu bebe. Vei avea o perspectivă şi te vei bucura enorm pentru fiecare alintătură pe care ți-o oferi! Da, singură pe o banca timp de 5 minute în care priveşti tâmp în gol este o alintătură în primele zile (săptămâni)! Oferă-ți alintături cât poți de des! Da, va veni şi the big one (cea mai nerealistă chestie din lista ta). Având în fața ochilor lista, îți oferi speranță, perspectivă şi un pic de visare. Asta te poate salva când eşti în căc… prăpastie, pardon!
Rutina. Pe măsură ce creşte bebe, veți căpăta o rutină cumva natural. Bebeluşii iubesc rutina şi nici ție nu-ți strică ceva stabil, clar, după atâtea schimbări. Un echilibru de vechi-nou vei găsi singură pe măsură ce veți creşte împreună. Ai încredere că vei ştii când e cazul de aventuri şi când nu! Şi dacă nu ştii, nu-i nimic, te va anunța piticul când sari calul! Curaj, nimic nu-i aşa de dramatic, nicio greşeală nu-i de nereparat!
Momente de win. Ooooo, da! #momentdewin e ce te ține la suprafață oricum. Momentul când îți iese ceva bine, când rişti şi câştigi. Poate să fie c-ai reuşit să-i tai unghiile, că a adormit fără ore întregi de plimbat şi legănat, că ți-a zâmbit sau c-ai legat şi tu noaptea trei ore de somn… Momentul de win trebuie celebrat şi… ridicat în slăvi, pentru că restul momentelor s-ar putea să fie mai grele aşa că la finalul zilei e bine pentru noi să ne concentrăm pe victorii. Promit că asta e ca şi cum ai depune bani la saltea pentru zile negre! #momentdewin azi pentru noi e că haiducelul a stat 5 minute ocupat cu o jucărie! 😍
Încearcă ceva nou. La ceva timp, cât îți e confortabil, încearcă ceva nou! Fie că e un parc nou sau o poziție nouă de alăptat, ieşitul la o terasă sau prima excursie cu bebe, un nou sistem de purtare sau poate… un pahar de vin pentru mami. Ai nevoie de ceva care să rupă rutina de mai sus şi care poate să dea un boost de energie şi curaj. Încrederea în tine şi în instinctul tău e ceva ce întotdeauna va fi benefic şi te va ridica din oboseală ca prin minune.
Înconjoară-te de oamenii de care ai nevoie. Asta e vital! Ai nevoie de un pediatru să-ți liniştească temerile? Caută unul care să îți dea încredere, nu să saboteze instincul de mamă, oricât de ‘renumit’ ar fi. Ai nevoie de o prietenă cu mulți copii care să te ajute să vezi în perspectivă? Apelează la ea! Ai nevoie de cineva cu care să te descarci, să fii cârcotaş şi urâcios? Caută omul potrivit! Elimină din viața ta (pe moment sau pentru totdeauna, preferabil) oamenii care te fac să te îndoieşti de tine, care îți sug energia, care sunt ghidați mai mult de frică şi pesimism, care nu-ți sunt de folos acum. Nu eşti datoare să răspunzi la uşă, la telefon sau pe facebook nimănui. Nu e musai să întreții relații care nu-ți aduc ceva bun, chit că sunt relații vechi. Nu ai acum resurse să cheltuieşti pentru complezență, politețe şi zâmbete false. Ai voie să fii aşa cum eşti acum, fără nicio mască. Sfatul meu e să continui asta şi mai târziu, viața ta va fi mult mai fericită!

Orice ai face, în orice etapă ai fi, tânără mămică, te rog nu uita:

E în regulă dacă şi greşeşti. Nimic nu e iremediabil! Faci tot ce poți mai bine aici, acum!

Fii blândă cu tine şi dă-ți timp, nimeni nu s-a născut învățat. N-ai mai fost niciodată mămica acestui copil.

Ai dreptul să simți orice simți. Pozitiv şi negativ. E în regulă!

Nu trebuie să te descurci singură. Cere! Şi vei primi ajutor!

Să ştii că nu eşti singură în călătoria asta, mămică! Toate trecem prin porți similare şi toate suntem una. Închide ochii… Te îmbrațisez strâns! Simți? Dă drumul! La lacrimi, la greu, la apăsare, la off, la presiune. Dă-ți voie să descarci… Sunt aici. Te văd. Te simt. E în regulă!

postpartum

Realitatea postpartum

Mamico, realitatea postpartum este aici. Bebelușul tău are nevoie de tine! Este atât de simplu. Și este atât de greu!

Primele luni (săptămâni) cu bebelușul acasă sunt cu adevărat grele și prețioase, pline de hopuri, revelații, de nesomn, începuturi, nervi și plâns. Asta este realitatea pe care de cele mai multe ori NU o știm, căci mamele se ascund, se rușinează sau, pur și simplu, uită etapa asta… Așteptările pot fi nerealiste dacă ne uităm doar în mass media, pe facebook sau citim din cărți.

Așa că azi scriu pentru tine ( și pentru mine! ), mămică de bebeluș în primele săptămâni de viață. Nu ești singură și nu ești singura care trece prin asta! E firesc, normal, natural și în regulă ce se întâmplă !

Mămico, te vad cum plângi la duș. Te văd cum alăptezi la două noaptea, te văd cum adormi în fund, cu copilul la țâță, cu sufletul în palmă… Îți aud gândurile care te îndeamnă să crezi că ești un eșec, că greșești. Îți simt frica, disperarea poate. Îți simt grijile. Îți simt incertitudinea și îți văd întrebările. Văd că ești copleșită și îți simt durerea, îți simt plângerea. Văd doliul pe care îl porți pentru viața ta de înainte, pentru TU de înainte, care nu se vor întoarce niciodată.

Și mai văd ceva!

Văd cum îți ții bebelușul în brațe sau pe piept când lacrimile îți curg fără să le poți opri, fără să vrei să le oprești.

Poate ești singură acasă acum, după ce ai avut ajutoare. Nu ești singură, suflețelul cel mic și cald e lângă tine, la fiecare pas. Si el are o călătorie, împreună cu tine.

Poate ești singură pentru că toată lumea a presupus că “te descurci”, așa că nu prea îți oferă nimeni ajutor dezinteresat. Crezi că e musai să te descurci, să faci asta ușor și bine, din prima. Așteptarea asta nerealistă te apasă și îți e rușine ca de fapt… NU “te descurci”!

Poate ții copilul în brațe, deși acum ar trebui să ai grijă și de tine căci ești rănită, vulnerabilă, în dureri, neglijată, uitată. Toată lumea vrea să vadă bebelușul, să țină bebelușul, să drăgălească și să îngrijească bebelușul. Dar cine are grijă de TINE? Cine te îngrijește și te alină pe tine, nouă mămică, faptură minunată care ai dat viață? Lacrimile si laptele cad pe obraz, pe piept, pe picioare și merg înghițite în pămănt iar tu îți ții bebelușul căci știi că acum nu contezi TU, ai uitat de tine, corpul, mintea, sufletul îți spun că trebuie să faci orice pentru bebelușul tău. Bebelușul tău are nevoie de tine! Este realitatea postpartum. Este atât de simplu. Și atât de greu!

Poate ții copilul în brațe pentru că asta e un reminder continuu că suferința ta are un scop, un scop suprem, înălțător. Te uiți la fățuca lui și-ți dai seama ca acum plătești prețul și cu fiecare oră, zi, săptămână, îți chemi curajul din toate zările să devii mama si femeia care ȘTII că ești, doar că te-ai pierdut puțin. Ți-e temă să arăți asta lumii, că te-ai pierdut, că ești debusolată, că nu te așteptai să nu “te descurci”… Și asta e în regulă, ai voie să simți asta!

Poate ții bebelușul în brațe și pentru prima dată în viața ta te simți cu adevărat văzută, apreciată, percepută ca un întreg complex, acceptată și iubită pe de-a-ntregul. Copilul tău te învață adevărată putere a vulnerabilității. E realitatea postpartum. Și nu apare pe facebook.

Poate ai pornit pe drumul maternității crezând că ești în control, că ai citit, ești pregătită, că te descurci. Și acum… acum afli că toate cărțile se înșeală, tot studiul a fost în van, toate încercările de a prelua iar frâiele controlului nu fac decât să-ți încețoșeze mintea și să te trimită din ce în ce mai departe de copilul tău. Toate sfaturile, recomandările, îndrumările te dau peste cap și simți că de fapt mintea e de închis și sufletul e de deschis… Ții copilul în brațe și plângi pentru că poate ți-e extrem de greu să te lași guvernată de suflet și nu de minte, poate n-ai mai făcut asta niciodată în viața ta…

Îți ții bebelușul în brațe pentru că atunci când îl pui jos plânge ca din gură de șarpe, are nevoie de tine, de trupul tău, de respirația și mirosul tău, de atingerea ta, de vocea ta, are nevoie să-i dedici acum întreaga ta ființă, să-i ții de cald, să-l hrănești, să-l liniștești, să-l conții. Și asta te sperie. E în regulă, n-o să fie mereu așa!

Îți ții bebelușul în brațe și sunteți în continuare o singură ființă, ca atunci când era în burtică, inima ta continuă să țină ritmul inimii lui, sistemul tău imunitar continuă să construiască sistemul lui imunitar, ritmul tău reglează ritmul lui.

As vrea sa ştii, mămică puternică şi frumoasă… O sa fie mai bine!

O să se schimbe lucrurile în curând, o să evolueze viața voastră comună! Aş vrea să ştii că emoțiile tale, indiferent pe ce culmi şi în ce hrube umblă acum, nu sunt ‘rele’ sau ‘bune’, ci doar sunt. Sunt valuri care vin şi pleacă, dar nu sunt oceanul în care înoți. Se simt ca şi cum nu se vor sfârşi vreodată, intense şi tari dar ele nu sunt permanente, vor trece! E ok! Stai cu ele şi acceptă-le! Poți trăi cu ele, acum, pe moment! Nu eşti emoțiile tale! Gândurile tale nu sunt neapărat adevărate…Observă-ți emoțiile, mergi lângă ele apoi dă-le drumul! Vreau să ştii că plânsul copilului tău nu este un reproş la adresa ta, nu este despre tine. Vreau să ştii că abilitatea de a te preda nu este o slabiciune, ci o putere. Abilitatea de a-ți asculta intuiția e cea mai mare putere pe care o ai acum. Foloseşte-te de ea, căci intuiția îți e veşnică prietenă! A-ți urma intuiția vine cu convingerea că, dincolo de orice… orice ar fi, oricât ai cădea, oricât de rău ar părea, vei putea să te prinzi singură şi să te ridici înapoi, totul cu ochii închisi, cu mâinile în aer, abandonată voit!

Vreau să ştii că nu-i nici o ruşine în a recunoaşte că ‘nu te descurci’, că acum, pe moment, maternitatea îți dă şuturi în fund. Adevărul e că tuturor ne dă şuturi în fund! Copilul creşte, va deveni mai independent, vei fi mai liberă şi viața va părea că va avea iarăşi ceva control şi ceva echilibru, iar după ani de mămicie, lacrimile vor mai cădea şi te vei mai prabuşi uneori. E o realitate! E un adevăr. Este realitatea postpartum!

Vreau să ştii că provocările de azi vor trece. Şi când vei privi la tine în urmă, plângând la duş, ținându-ți bebeluşul în brațe, vei realiza că lacrimile au şters şi au curățat fricile şi nesiguranțele tale, îndoielile şi anxietatea. Şi tot procesul te va face mai moale, mai caldă, mai curajoasă, mai iubitoare, mai răbdătoare, mai flexibilă, mai înțeleaptă, mai puternică. Toate emoțiile astea ți-au creat o cale pe care să mergi şi pe care vei primi o iubire cum n-ai mai cunoscut până acum.

Mămico, aş vrea să faci ceva pentru tine azi. Ceva mic, poate neînsemnat, orice. O cană cu ceai bun sau nişte bucățele de ciocolată, cinci minute de plimbare afară singură sau o baie scurtă cu lavandă. Sau poate să te speli pe păr. Să suni o prietenă doar ca să-i spui că ți-e greu şi atât. Fă ceva mic pentru tine azi. Şi mâine. Şi poimâine. Aşa vei trece apa. Şi nu va mai fi atât de adâncă.

Copilul tău are nevoie de tine. Întreagă şi sănătoasă. La cap. Asta are nevoie în primul rând. E realitatea postpartum. E atât de simplu. Şi atât de greu.

naștere

Nașterea unui haiduc (II)

Pe drum spre nastere, ajung la spital, după un travaliu de peste 24 de ore petrecute alături de oameni dragi.

Urmează să fiu preluată de medicul de gardă. Minutele de așteptare par ore. Îl înjur că întârzie și nu, nu în gând! Nici în față… Medicul meu, doctorul Romila, este plecat din țară. În locul său vine doctorul Niculescu, pe care îl îndrăgesc și îl apreciez. Corpul meu nu mai prididea a se relaxa, contracțiile veneau parcă fără cauză, îmi venea să împing și opritul din a împinge îmi fură toată energia. Corpul era țeapăn și tremura tot, de la efort și adrenalină. Cu picioarele crăcite, la tușeul de control, doctorul de gardă mă întreabă ce grupă de sânge am. “Ei, căcat!”, zic nervoasă, cu voce tare. Cică nu știe grupa asta și să mai zic una. La ce… pușca mea e nevoie de asta acum? Am dilatație de 7-8cm, dar realizez că e darnic în estimare. Mergem în sala de nastere. Vine și medicul anestezist; o știu și mă știe. De altfel, aflu că toți de pe-acolo mă știau, de la o nastere sau alta… Îmi face o doză mică, fiindcă “te descurci foarte bine, contracții bune, respiri bine”. În capul meu, însă, “haai cu seringuța aia odată, că nu mai pot cu încordarea și tremuriciul ăsta!”. La jumătate de oră primesc și tranșa a doua, cică la fel de mică, căci prima cred că s-a hotărât doar să-mi testeze anduranța și și-a lăsat așteptate efectele. Doar Irina, moașa și prietena mea, are voie în sala de nastere, Andrei și Carmen, draga mea Doula, sunt în rezervă și așteaptă. Irina le zice că mai durează câteva ore bune, cât să-și facă epidurala efectul și apoi expulzia. Andrei joacă șah și, probabil de emoții, pierde pe bandă. Timpul se dilată, Irina mă ține de mână și calmul ei e molipsitor…

După ceva vreme apare și doctorul Niculescu și vorbim despre clamparea târzie, beneficii, mituri, chestii. Constat că nu mai tremur și corpul s-a relaxat, iar Irina zice să fac un pic de nani. Cer să mă ridic și să mă duc la baie, să mă plimb un pic. Mă întorc pe WC după câteva ture. Parcă eram acum câteva ore, pot face față mult mai bine. Mult evitata epidurală, cu muuulte potențiale riscuri, dar și câteva beneficii, a fost, pentru mine, magică. Suficient de puțină încât riscurile să fie minime, atât pentru mine, cât și pentru bebe, dar suficientă cât să repornesc sistemul. Vine o contracție faină, o primesc cu drag! Corpul nu mai tremură a încordare. Îmi vine iar să împing și o anunț pe Irina. Nu mă prea crede, n-are cum să fim acolo atât de repede. Cică s-o mai anunț dacă e la fel și la următorul val. Da, vine iar, e plin, e intens, mă conține. Irina mă verifică pe toaletă – bună de tot poziția asta! – și-mi zice, serioasă, să trec pe masă. Stai oleacă, e contracție! “Nu, nu e”, îmi zice, “e capul lui bebe! Hai pe masă!”. “Ești sigură, Irina?” Mă ridică greu, tot corpul parcă vrea să meargă în jos. “Da, pune și tu mâna”. Cu vârful degetului în vagin îl simt. Da, e capul lui bebe, e atât de aproape! Doaaaaamne, ce senzație! O iubesc din tot corpul!

Un val de iubire, de forță și de abandon mă cuprinde și mă las purtată de naştere. Mă așez în genunchi pe pat, cu trunchiul ridicat, spatele la Irina și mă ajut de spătar. Când vine valul, tot corpul meu vrea în jos, vrea să împingă, vrea să scoată bebelușul, vrea să se scurgă. Închid ochii, nu mai simt nimic. Irina îmi zice să împing cum îmi vine. Ce vorbe dulci! Nu împing eu cât împinge corpul meu. Este mamiferic, e sălbatic. E cel mai frumos sentiment din lume, cel mai intens și arzător, îl sorb ca pe un nectar fierbinte care arde plăcut și mistuie în drumul său. Nu știu cât trece, nu știu câte contracții au fost… Nu știu ce fac, simt ce fac! E sentimentul pe care l-am urmărit și pe care l-am dorit încă de când l-am chemat pe bebe să vină în burtică. E abandonul total, e suspendarea ființei, e credință și iubire aievea. E ce cu nesaț mi-am dorit să simt atâta timp! Aflu că au fost vreo 5 contracții și că am avut spectatori, curioși să vadă inventiva mea poziție. Ca prin vis, cineva în dreapta îmi spune “cum” să împing, clasicul “ca la scremut”. Și-apoi Irina îi spune să mă lase, că știu ce am de făcut. Sau poate nu era Irina? Să fie doar imaginația mea? Cred că n-a fost ea, că de-ar fi fost, ar fi zis aproape înjurând către persoana băgăcioasă “femeie, vezi-ți de treaba ta!”Sau nu…asta as fi zis eu?🤣. Dar eu nu sunt eu; eu sunt nașterea acum, eu expulzez, așa că nu am cuvinte. Simt că e aproape, căpuțul copilului meu este acolo. Irina unge cu ulei tămăduitor pregătit de Carmen, simte cum se întinde tot și iese bebe. Moderez pe final împingerea, ghidată de Irina, și simt cum se strecoară afară căpuțul și apoi umerii. Într-o clipă, eliberare. Libertate! Extaz! Doctorul vine repede să mă ajute să mă întorc și-mi primesc puiul pe burtică.

Pe mine poposește făptura mică, caldă, sânge, carne, limfă, celulă și suflu din ființa mea și a bărbatului iubit. Nu-mi vine-a crede! Sunt agățătă undeva în timp și spațiu și nu pot decât să mă uit la ghemotocul plin de vernix pe față. Pe față îmi curg lacrimi de fericire. Minute în șir cred că nu clipesc, iar buzele mele șoptesc într-una ca teleghidate “Te iubesc, mulțumesc! Te iubesc, mulțumesc! Te iubesc, mulțumesc!”. Doctorul îmi ia mâna și-o pune pe cordon, să simt pulsația. La fel face și înainte de clampare, după vreo 7 minute care au părut două scurte clipe. Tai eu cordonul, căci tati nu este aici. Iese și placenta, e minunat de frumoasă și mai mică decât m-aș fi așteptat. Irina îi face poze, pasiunea mea pentru acest organ fiind cunoscută.

Într-un târziu, mă uit în păturică, să văd ce ne-a trimis Cerul. Un băiețel! Bine ai venit, dragul meu haiduc! Te iubesc! Cunosc deja despre tine că ești puternic, viteaz, hotărât și liber! Știu că ai venit ca să fii învățătorul nostru. Știu că ne vei da multe lecții, ne vei învăța să creștem, să ne înălțăm. Nu-ți știm misiunea, dar te-am chemat și am semnat să te sprijinim. Rămân în magia asta cu tine. Aș vrea să nu se termine.

Nu vreau să-i dau drumul puiului și insist să rămână pe mine în drum spre salon. Ieșim din lift și dăm cu ochii de… tati. El știa că până la nastere durează câteva ore, ieșise să-și caute ceva de băut și… da’ fuq?! E uimit tare. N-am să uit vreodată fața lui. Ne zâmbește și știe că avem un băiețel. Da, tati a știut undeva în adâncul lui. Mami nu. :)) Ne spune că e mândru de noi și că ne iubește. Îl primește pe bebe pe piept, piele pe piele, iar bebe îl botează cu primul caca, de sus până jos. Carmen e cu noi, e foarte emoționată, fericită, obosită și eliberată. Numai o Doula știe ce simte o Doula după naștere…

Bebe e verificat, iar eu sunt oblojită. Bebe a ieșit ca Superman, cu o mânuță pe lângă cap, și am o fisură micuță, care e cusută. Mă minuez cât de alert, prezent și conștient e bebe în ora lui magică. Dă din guriță, din mânuțe, mă caută cu privirea, se împinge în picioare. Ajunge la sân, îl adulmecă, îi dă limbuțe și se mufează perfect. Ce bucurie! Intuiția mea a fost bună și bebe nu este afectat de epidurală. E alert, e prezent, e activ! Suge câteva minuțele din colostru – aurul sânului – și apoi închide ochișorii și face nani. Bravo, iubire mică, ai făcut o treabă extraordinară! Am muncit mult amândoi. Bebe a venit la 37 de săptămâni și 4 zile, a avut 2790g, 49cm și a primit nota 10.

Mi-am dorit o naştere asumată, mai mult decât orice, fără regrete. Am vrut şi m-am pregătit pentru o naştere naturală nemedicalizată. Însă creierul meu a blocat puțin colul, aşa că…ca oriunde-n viață, dacă nu e perfect planul, e bine să fim bine cu imperfecțiunile. Am avut o naştere asumată, dorită, fără regrete, cu calm şi iubire. Iancu a venit cum şi când a vrut, înconjurat de oameni minunați.

Bine ai venit, Iancu Andrei! Să-ți fie viața pe Cărarea ta! Te iubim infinit!

Despre ce-a urmat după nastere, într-o postare viitoare. #viatacuunhaiduc îmi cam trage șuturi în fund…

travaliu

Nașterea unui haiduc (I)

Povestea nașterii tale, minunea mea mică, a început în dimineața zilei de 29 martie. M-am trezit pe la 6, pentru încă un pipi – al câtă-lea? Am auzit eu un mic ‘poc!’ odată cu pipi, însă n-am reperat nimic în vasul toaletei. M-am întors în pat, cu gândul că în curând mă trezesc și mă întâlnesc cu o prietenă. Voiam să testăm un nou brunch dintr-un loc fain, cu cafea bună! 😀

M-am întins liniștită, iar Andrei s-a dus și el la baie. Aud un nou ‘poc!’ și simt călduț în pijama. În pijamaua lui Andrei, căci pe mine nu mă mai încape nimic de-al meu! Pentru o clipă am crezut că-i doar niște secreție, dar senzația de cald pe o suprafață mare m-a convins. S-a rupt apa! “Hăniiiiț, stai mult la baie?” “Nu. De ce?” “Cred că s-au rupt membranele!” Iese Hăniț din baie, mă ajută să mă ridic din pat, în timp ce pe picioare se scurg picături. Zâmbesc, râd chiar, și merg la baie. Deja se udaseră serios pantalonii de pijama. Stau pe toaletă, inima îmi bate tare, zâmbesc și râd. Nu-mi vine să cred! Hăniț, vine bebe! Hăniț, nu-i cam devreme? E un pic, dar nu-i nimic. Din timpul sarcinii am știut cumva că bebe va veni mai repede de 40 de săptămâni și iată-l pregătit la 37 de săptămâni și 3 zile. Avusesem câteva seri bune de “dureri menstruale” și la fix 37 de săptămâni am făcut bagajul de maternitate, zicând “Bebe, dacă vrei să vii, mama te așteaptă!”.

Era ora 6. O sun pe minunata noastră moașă, Irina Popescu. E ok, îmi zice, așteptăm contracții, știu ce am de făcut. Hăniț face un grup de discuții cu Irina și magica mea Doula, Carmen Căpriță. Carmen doarme. Cumva, am aflat ulterior, a simțit ceva și n-a putut adormi până la 4 dimineața, iar acum își lua revanșa…

Stabilim să mai dormim până lucrurile se pun în mișcare și mă întorc în pat. Dar, ups! Nu avem acasă scaunul de naștere! Printre intensele mele pregătiri pentru naștere, fizice, mentale, emoționale și spirituale, am decis că o să vreau un scaun de naștere. Un prieten fain, cu mult talent, mi-a făcut unul, însă a fost gata cu fix o seară înainte. Îl probasem și-l lăsasem să-l lăcuiască și să-l picteze, iar acum, panică! După o discuție oscilantă, hotărâm că mai bine rămân singură o oră și Andrei merge acum după scaun, decât mai târziu, când lucrurile ar fi mai intense. Mă așez pe pat și mă prefac că nu mă încearcă o teamă de a rămâne singură. Mă străduiesc să dormitez; dureri menstruale, check! Bărbatul vine repede. Următoarele ore trec în ceață. Pap mâncarea de travaliu pregătită în congelator, beau apă, fac duș, dormitez, dansez și mă drăgălesc cu pisica. Draga de ea, a fost o molcoșenie și de-o drăgălășenie maximă în tot travaliul!

Apar ceva contracții ușoare și care nu se opresc deloc. Mă bucur de ele. Haideți, veniți, sunt pregătită și vă aștept! Suntem într-un pretravaliu, care a durat până spre seară. Carmen apare și ea după prânz; avem o legătură specială, femeia asta are suflet și mâini magice! Hai afară, la plimbare, îmi zice. Cred că ne-am plimbat cam o oră prin parc, iar pe final ne îmbrățișam când venea contracția, simțeam să mă opresc din mers. Încă pretravaliu? Nu-l simțeam suficient de lucrativ, deși voiam asta, mă rugam și așteptam. Hai, corpule, fă-ți treaba! Ajungem acasă și facem o sesiune de Spinning Babies; mai iese un pic de lichid, o senzație faină.

Apare și prima contracție veritabilă! Respir conștient pe ea, e lungă, plină și delicioasă! E reală, o simt intens. Sunt așa de fericită de ea, încât mă uit în ochii lui Carmen și plângem amândouă. Carmen, e real! Am avut prima contracție adevărată, bună, faină! Vine bebe! Bebe, mama te iubește și te așteaptă! Am ținut-o așa ore bune. Am dormit, dansat și ne-am plimbat iar. Carmen m-a uleiat, m-a masat, m-a îngrijit, îmbăiat, m-a hrănit, m-a sprijinit, m-a susținut și, ca orice Doula în misiune, mi-a oferit o bucățică din ea, să fie ce trebuie. Știu cum este de cealaltă parte a baricadei și nu am cuvinte să le mulțumesc oamenilor ăstora care sunt, trup și suflet, alături de tine în momentele cele mai intense – naștere, alăptare, baby blues etc.

Andrei a fost minunat, nici că-i puteam cere mai mult!

După miezul nopții ajunge și Irina la noi. Lucrurile erau intense, dar le făceam față cu sufletul deschis. Contracțiile păreau că fac treabă bună, lucrurile se mișcau, eram pe felie! Facem un control, colul de-abia începea a se deschide… Sunt un pic dezamăgită, căci părea că suntem mai aproape. Colul se lăsa greu, era încordat. Fac o baie, lungă. Târziu în noapte, apa de la robinet nu mai era atât de caldă, așa că încălzim pe aragaz. Printre picături, furăm cu toții un pic de somn, pe scaun, pe WC, pe fotoliu sau în plimbare… În câteva ore, nimic nu mai ajuta. Contracțiile vin repede și sunt tari, pare că suntem aproape de apogeu. O trezesc pe Irina și o rog să verifice iar – dilatație 4. Nuuuu! Cum puii mei doar 4 când eu simt și contracțiile arată ca aproape de expulzie?! Bebe e destul de coborât, ceva nu se pupă bine. Nervi. Mă gândesc… N-am cum s-o țin așa pân’ la dilatație completă și apoi să am forță pentru expulzie. Curând se împlinesc 24 de ore de când a început totul. Sunt descumpănită și nervoasă. Hai, colule, fă-ți treaba! Hai!

Fac vizualizări și apelez la tehnici mentale, însă mă bucur când Irina propune să mergem la spital pentru o epidurală mică. Ne gândim. Așa cum e situația acum, dacă rămân acasă, am toate șansele să am nevoie de ajutor tocmai la expulzie și să ajungem la o naștere instrumentală. Dacă mergem acum spre spital, facem o epidurală mică, mă odihnesc puțin și finalizez cu o expulzie conștientă, căci contracțiile sunt tare bune, nu par a se opri, iar bebe este jos și coboară mai departe. Mai stăm, ne mai gândim puțin. Decid să mergem la spital. Până ne echipăm, stau pe toaletă și, deodată, simt să împing puțin. Irina mă controlează, dilatația avansase bine în ultima jumătate de oră, iar bebe mai coborâse un pic. Totuși, mă roagă să nu împing, căci e încă col acolo și risc să-l rup… Ne echipăm; noroc că-i sâmbătă dimineață și facem 20 de minute, căci e un lucru tare greu să nu împingi atunci când corpul tău vrea asta.

Drumul a fost un coșmar. M-am rugat să se oprească contracțiile și așa a fost. Ajungem la spital și sunt luată în primire de medicul de gardă…

sarcina

Ești însărcinată? Ai grijă să NU…

aka “agresiuni asupra gravidelor”

Am mocnit mult la articolul ăsta… Îl simt de luni bune, încă de dinainte să fiu însărcinată căci fiind mereu în preajma graviduțelor, vorbind mult cu și despre ele, le simt apăsările, agresiunile și încălcarea spațiului vital.

Hei, tu! Ești însărcinată? Ai grijă să NU… Vezi că n-ai voie să… Vai, dar cum să…? Pune ce vrei tu în locul punctelor…Suna familiar?

Din păcate, vrem sau nu vrem, societatea și oamenii de pe lângă noi agresează vizibil și constant femeia însărcinată, deși de cele mai multe ori fără rea voința, din neștiință, ignoranță sau pură obișnuință. Fie că este cineva din familia ta, vecinii, colegii de muncă sau necunoscuți pe stradă, social media sau prieteni…cu toții au capacitatea să dea cu bâta-n baltă masiv dacă purced la perlele de mai jos.

Iată doar câteva dintre lucrurile pe care le poți trăi dacă ai anunțat sau se vede că ești însărcinată:

NU AI VOIE SĂ… Subit, toți cei din jurul tău devin specialiști în sarcină, nutriție, maternități și medici, naștere, creșterea copilului și o mulțime de alte “meserii”. Doamne fere’ dacă te vede cineva mâncând cartofi prăjiți sau dacă sorbi și tu fericit dintr-o cafea mult așteptată, sau mai rău, dintr-un pahar cu vin sau bere. Se rupe cerul și alta nu! Încep sfaturile necerute și nedocumentate de obicei despre stilul tău de alimentație ( în cazul în care ești vegetarian sau chiar vegan, lucrurile iau o turnura apocaliptică ), despre suplimente în sarcină, despre ce nu ai voie să mănânci sau să bei.
NU ai voie să…(inserează o activitate fizică). Ai ghicit din nou: sfaturi și interdicții din exterior despre activitatea ta fizică. Până acum nu te bătea nimeni la cap dacă alergai, mergeai pe munte, mergeai la sală, la înnot, la escaladă, etc. Ei, acum gata! Distracția s-a terminat! Vei primi sfaturi despre cum vei face rău copilului dacă vei continua cu acest stil de viață “iresponsabil”. Toată lumea va deveni un soi de specialist care apreciază riscul de a căra un rucsac pe munte de x kg, de a alerga x kilometri sau de a merge la înnot să parcurgi x lungimi. Calculele vor ieși, desigur, în defavoarea ta!
“Oh, vai! A fost din greșeală?” Iată o întrebare care te șochează prima dată când o primești…Nu știi dacă să te amuzi, să te ridici și să pleci, să țipi un “Nu-i treaba ta!” sau să respiri adânc până la zece pentru a gestiona elegant situația socială. Nu, nu datorezi nimănui nici cea mai mică urmă de explicație despre concepția lui bebe, despre visele și dorințele voatre, despre cum priviți sarcina sau cum ați aflat de ea! Nu e treaba nimănui!
Ai fost la doctor? Dar când mergi la doctor? Ai făcut toaaaate investigațiile de pe planetă? Ești sigură că totul e bine? Suntem învățați să vomităm elegant toate nesiguranțele și temerile noastre asupra femeii gravide…De unde știe că e totul ok? A numărat membrele? Dar degetele? De câte ori a fost la medic? Ce i-a zis? E de bine? I-a dat tratament? Îl ia? Analizele sigur sunt bune? Și dacă nu sunt bune, ce face? Toată pleiada asta de întrebari se adauga deja la mintea oricum atacată de neliniști ale femeii care abia a aflat că are în burtică o minune sau care încă se acomodează cu noua realitate.
S-au deschis pariurile: ce ai în burtică? Până când afli dacă vei avea o fetiță sau un băiețel lumea consider că e ok ( adică NU e o chestie personala, între tine și partener, Intre tine și bebe, între tine și familia ta ) să-și dea cu presupusul despre sexul bebelului din burtică. Dacă ai poftă de dulce e fetiță, daca burtică e nu știu cum e băiețel, daca ai buzele nu știu cum e fetiță, dacă ești mai nervoasă e băiețel. Siiiigur că subit toată lumea are puteri supranaturale si VEDE ce este la tine în burtică…Iar dacă alegi să nu știi sexul copilului până nu iese din burtică, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare și umor căci vei auzi cele mai trăznite idei.
Atingerile pe burtică, pupăturile și îmbrațisările nedorite: De când începe să se vadă burtica, apar intruziunile astea fizice. De când e în regulă să atingi un alt om fără să-i ceri voie, măcar non-verbal dacă nu chiar verbal, explicit? Deodată, lumea crede că e în regulă să-ți pună mâna pe o parte a corpului fără să ceară voie sau uneori fără să-ți dai seama că se va întâmpla. Imaginează-ți că te întâlnești cu cineva pe strada și pac, le pui mâna pe burtă. E absolut aberant să crezi că e ok să atingi sau să pupi sau să îmbrațișezi pe cineva care nu ți-a dat voie să faci asta. Și faptul că mămica își mângâie burtica cea frumoasă NU dă dreptul nimănui să facă același lucru!
Observații despre forma și/sau greutatea ta: Femeile care au copilași deja ( mai ales ) o să țină să te avertizeze să nu cumva să iei mult în greutate, o să țină să-ți povestească cât au luat ele în greutate. Femeile care nu au copilași o să facă probabil remarci despre greutatea și aspectul tău, despre ce “mare” ești, ce sâni “giganți” ai sau o să auzi că “te-ai lățit”… Barbații ori o să-ți admire tacit sânii ori o să facă și ei, remarci care mai de care mai colorate despre burtica ta…Dap, din păcate e posibil să auzi “graso!”, sau varianta plină de “alint”-“grăsuțo!”, “Ce mare ești!”, “Ce rotundă ești!”, “Ce ai crescut!”, “Ce te-ai îngrașat!”, “Iar mănânci?” sau mai agresivele “Te oprești din crescut, nu?” și…nu mai detaliez, spre binele nostru, al tuturor…
Poveștirile despre experiențele LOR: Subit, toaaata lumea, barbat sau femeie, părinte sau nu, simte nevoia să-ți împărtăsească experiențele lor sau ale nepoților, vecinilor, fiicelor, soacrelor, etc.
Sfaturi despre ce să NU faci, care merg de la cele mai previzibile domenii ( gen dormitul cu bebelușul în pat, alăptare ) până la cele mai intime și șocante domenii ( gen contracepția după naștere, sex cu partenerul tău, etc ).
Sfaturi despre ce e MUSAI să faci…aici lista e extrem de lungă deci vă aștept pe voi cu mărturisiri J
Și nu în ultimul rând: NU VEI MAI AVEA VIAȚĂ! Dap, lumea te avertizează despre faptul că nu vei mai putea face nimic din ce-ți place, nu vei mai avea somn, odihnă, spațiu, timp pentru tine, timp pentru partener, timp pentru prieteni, nu vei mai avea energies au chef de nimeni și nimic. Dap…cu umor sau nu, încearcă să te avertizeze că vei deveni un fel de sclav sau pușcăriaș nefericit. Și încheie toaaaate propozițiile pe tema asta cu un șters și neconvingător “dar merită!”.

Ceea ce nu realizează acesti oameni ( fie că-i iubim sau doar îl tolerăm, fie că sunt doar cunoscuți sau chiar necunoscuți ) este că femeia gravida este într-o etapă cu adevarat specială în viața ei. Este o zeiță care menține, crește și naște viață, însă drumul acesta nu e mereu doar curcubee și mângâieri de burtică. Ei nu știu ce e în mintea graviduței, în sufletul ei, în corpul ei. Ei nu știu că nu-i chiar cel mai ușor lucru să fii martor la o mare transformare a corpului tău, să fii martor la un o furtună de hormoni pe alocuri, la dureri poate, la discomfort poate., la griji, întrebări sau neliniști. Ei nu știu că poate și ție, dragă mămică, îți e un pic greu să accepți faptul că multe lucruri se schimbă în jurul tău și în tine, că poate nu poți sa rămâi lafel de zveltă, activă, rapidă, odihnită ca înainte să se instaleze micuța minune în burtica ta. Ei nu-și dau seama că deși poți muta munții pentru copilul tău, ești uneori vulnerabilă, moale, caldă, sensibilă. Și asta e în regulă, ba chiar benefic și minunat, natural, firesc!

Iată și câteva sugestii despre ceva fain de zis/făcut atunci când te întâlnești cu o graviduță:

Felicitări! Ma bucur mult pentru voi!
Cum te simți, ești în regulă ?
Cum faci față tuturor schimbărilor?
Cum e sarcina până acum ?
Pot să vă ajut cu ceva? Sunt aici pentru voi daca veți avea nevoie!
Veți crește mult! Și în cuplu și individual!
Mă bucur pentru voi, pentru tine! Urmează să fie o perioadă minunată în viața ta!

…și…cam atât! Pentru că daca ești o persoană apropiată, mămica nu va ezita să ceară sfaturi sau ajutor. Iar daca nu ești o persoană apropiată sau avizată, cel mai probabil nu vei fi în preajmă să poți ajuta dacă e nevoie.

Pe final…sfatul meu e sa dezvoltati imunitate, tehnici de ironie ( da, sunt mare fan al ironiei, deși o forma de agresivitate, e o agresivitate pe care nu o lași să stagneze în tine, ci o scoți afară, ceea ce mereu e sănătos!) și/sau capacitate de amuzament la astfel de intruziuni căci…oricât vei evita, ele vor veni spre tine, mai mult sau mai puțin.

Acum…dramatismul și gradul de agresiune pe care le vei simți țin foarte mult de tine și starea ta, e posibil să fie doar subiect de râs sau e posibil să te rănească serios. Cu cât vei deveni mai ruptă de exterior, sfaturile și părerile altora, cu cât vei merge mai mult în tine și vei căuta răspunsurile tale, vei deveni mai detașată de astfel de mici intruziuni. Când te vei amuza copios de remarcile astea și le vei uita în ecunda doi, consider că ai ajuns unde trebuie! 😀

Nu uita, graviduță dragă, DOAR TU știi și simți ce vreți și aveți nevoie VOI! Ai încredere în tine!

naștere

Durerea în travaliu – Ina May Gaskin

Durerea la naștere este un subiect foarte controversat și analizat și este principala cauză pentru care gravidele aleg operația de cezariană. De aceea am ales să redau aici perspectiva celei mai renumite moașe din Statele Unite ale Americii.

Traducere din “Ina May’s Guide to Childbirth” – Ina May Gaskin, cea mai faimoasă moașă din SUA

“Cred în faptul că durerea din travaliu are un înțeles, un scop. Cel mai interesant este că durerea asta are un scop foarte clar. Când nu o mai simți, durerea se termină. Nu poți re-experimenta durerea din travaliu după ce travaliul a luat sfârșit, doar amintindu-ți despre ea. Durerea de travaliu este o durere foarte specială: aproape întotdeauna se întâmplă fără să producă daune majore.

Când evitarea acestei dureri devine principala grijă, efectul paradoxal este că mai multe femei vor face față durerii după ce copilul este născut. Folosirea din ce în ce mai des a anesteziei epidurale/peridurale crește ratele de operație de cezariană și de nașteri instrumentale, în care se folosește vacuumul sau forcepsul pentru a scoate bebelușul. Epidurala cauzează dureri de spate, pe termen lung, la aproximativ o femeie din cinci. Uneori folosirea forcepsului sau a vacuumului cauzează probleme la bebeluș sau la mamă. Liniile de alimentare intravenoasă sunt dureroase atâta vreme cât sunt montate și câteva zile după ce se înlătură. Cu cât te miști și deranjezi acea bucată de plastic din corpul tău, cu atât doare mai rău. Femeile care au sunt supuse unei operații de cezariană au nevoie să li se monteze un cateter urinar înainte de operație, care va rămâne montat pentru cel puțin douăzeci și patru de ore. Cât timp este montat, multe femei experimentează nevoia constantă de a urina. Desigur, cum cateterul înseamnă că urina se scurge permanent, nu există o variantă de a satisface această nevoie de urinare resimțită. Cezariana necesită de obicei un tub de drenaj instalat în cavitatea abdominală, pentru a drena sânge și limfă. Înlăturarea acestui tub în ziua a treia după operație, de obicei fără anestezie sau analgezice, înseamnă durere. În cele din urmă, acumularea aproape inevitabilă a gazelor în cavitatea abdominală este deosebit de dureroasă pentru femei. Durerile de după operație pot interfera cu capacitatea mămicii de a avea grijă de bebelușul ei nou-născut.

Toate procedurile și circumstanțele enumerate mai sus implica durere după naștere.

Femeia care naște fără intervenții are însă mai multe șanse să nu mai experimenteze durere după ce nașterea s-a încheiat. De multe ori este euforică, vrajită de hormonii eliberați după naștere. Oxitocina, hormonul iubirii, este eliberat odată cu expulzia, când bebelușul întinde perineul mamei pentru a ieși, senzație percepută adesea ca una de eliberare foarte intensă.

Durerea, chiar dacă a fost resimțită până acum câteva secunde, e adesea uitată sau trece într-un plan secund. În plus, femeia care naște natural a căpătat abilitatea de a manevra tehnici de relaxare practicate în cea mai intensă și însemnată experiență din viața ei. A învățat că a respira profund și ușor poate să-i schimbe percepția senzațiilor din corp dar și că mintea și gândurile ei pot influența ce și cum simte. A căpătat un alt gen de respect și întelegere asupra propriului ei corp. A experimentat mixul incredibil de sentimente ca vulnerabilitate, putere și feminitate, caracteristici definitorii ale travaliului și nașterii.”