postpartum doula postpartum

Emma, mămică de 3 luni – guest post

Am fost odată ca niciodată… însărcinată în 6 luni și jumătate 🙂 Moment în care, după multe ocazii de dat târcoale paginii ei web, grupului “Realitatea Postpartum”, de citit mărturii ale altor mămici pe care le-a susținut, cât și după discuții cu partenerul și cu mine însămi despre a avea sau nu o doula postpartum pentru momentele de după naștere, am prins curaj să iau legătura cu Adelina. Știam într-un fel de mult că doar pe ea o vreau. Așa am simțit și cumva mă temeam să nu mă refuze sau să nu poată, fiindcă știam că devenise la rândul ei mămică… cu tot ce presupune asta la pachet. Și s-au aliniat astrele. Și mi-a spus “da” 🥰 Iată una dintre acele relații-cheie, definitorii, cu prea puțină reclamă, dat absolut esențială în devenirea ca proaspătă mamă și proaspăt tată: doula postpartum. Pentru că fără ea aș fi fost deja de bună vreme în hăul unei zdravene depresii postnatale.

Că viața “ne-o dă bine”, mai ales când ni se crează așteptări distorsionate privind experiența de “după”. Cu atâtea clișee din ciclul “viața de mamă e grea, dar și cea mai frumoasă”, “când îți zâmbește copilul, uiți tot greul”, “hai, dar bucură-te că e sănătos!”, “alții o duc mai rău, nu te mai plânge!”… ca să nu mai spun cât de obosită, invizibilă (căci toată lumea vrea să știe despre copil, tu nu mai pari să contezi, să exiști în ochii lumii, decât ca un instrument necesar copilului), singură… oricât de conectată erai social și profesional. Oricâte cursuri prenatale ai fi făcut (eu am băgat 3), oricât ai fi citit (și am citit, frățică! 🤓)… ce vine după naștere e o experiență ȘOC. Da, te zdruncină… bini di tăt, cum era vorba.

Și e nevoie să ai pe cineva (ideal mai multe “cineva”-uri), care să te conțină în momentele alea. Să nu-ți închidă gura/telefonul când ai de plâns. Sau când plânge copilul și tu ești praf de somn. Iar cea mai nebună fantezie va fi să poți dormi 8 ore neîntrerupt, preferabil singură. Adio vise eroice! : ))) Cineva care să îți dea permisiunea să porți doliu după cea care ai fost și nu vei mai fi niciodată, pentru că odată cu nașterea copilului, se va fi născut și mama. Ca omida care devine fluture. Cu chin. Mult. Și necesar devenirii. Cineva care să te-nvețe despre metode de alinare a puiului, de scos aerul din stomac, de purtat în sistem, de luminat despre beneficiile alăptării la orizontală, cineva care să ofere informații corecte despre alăptare, să ofere informații despre ce este fiziologic pentru copii și mame, tați, abordând totodată lucrurile într-un mod integrat (fizic, psiho-emoțional, spiritual, uman, prietenesc) și, nu în ultimul rând, oferind încredere în sine și încurajări constante părinților… la fel de nou născuți. Deci… Adelina… draga mea minunată doula postpartum… călăuza mea… ❤️❤️❤️❤️❤️

Și-acum… o privire aruncată unei după-amieze obișnuite de fresh mom… : )

A doua zi consecutivă cu arest la canapea timp de câte 3 ore la fel de consecutive. Puseul de creștere de la 3 luni suprapus cu o perioadă de salt mental care durează 5 săptămâni. Și abia suntem în a doua săptămână. Bebe este un minunat, veselin, un gălușcuț adorabil pe care îl vedem pe zi ce trece cum e din ce în ce mai prezent, atent și capabil. În paralel, posteriorul meu a amorțit din nou pe canapea (credeți-mă, oricât de comodă ar fi o canapea, când rămâi 3h una după alta în aceeași poziție, la un moment dat tot începi să nu-ți mai simți fundul 😅), vezica își cere drepturile. Și nu, nu pot, nu vreau să nu mai beau apă ca să nu mai am nevoie la baie după. Pentru că alăptez și materia primă e apa și hrana mamei. A mea. Iar copilul are cele mai mari beneficii nu doar din alăptare, cât din experiența de a fi ținut în brațe fix atât cât are el nevoie pentru a prinde încredere că în lumea asta poate avea încredere să crească, să investească energie. Pentru bazele unui atașament securizant (citiți-l pe John Bowlby).

Da, copiii sunt binecuvântări. Și responsabilități. Cu normă dublă de muncă. Fără concedii sau zile libere. Nu doar ocazii punctuale de a face poze drăguțe pe rețelele de socializare.

Bine… și-acu’ o să ziceți “Ei, na! Nu te mai plânge atâta și dă-i lapte praf, că am evoluat ca societate, nu mai tre să stai după copil!”. Sau “Hai că eu am crescut pe lapte praf și-s bine”. Sau “Are bunici? Exportă-l la ei și ai scăpat!”. Iar eu o să vă pun o întrebare dintre alea comode, de care am eu obiceiul să pun 🙂 Cum te înțelegi cu părinții tăi? Cu mama? Cu tata. Te cunosc ei oare cu adevărat? Îți acceptă necondiționat existența, alegerile, mai ales pe acelea diferite de ale lor? Pentru că atașamentul securizant este despre “te iubesc, îți dau tot ce ai nevoie ca să devii cine ai venit aici pe lume să fii, te ajut să înflorești”, nu despre “te iubesc dacă faci ca mine sau cum vreau eu pentru tine”.

Vorbind despre flori… în superba zi de 2 mai, care este astăzi, mai pun o întrebare: Când ai o floare în ghiveci sau grădină, care nu mai vrea să înflorească sau o plantă să rodească, începi cu nevoile ei biologice, eventual îi mai și vorbești frumos, îi adaptezi mediul astfel încât să primească ce are nevoie. Nu impui plantei să se adapteze mediului impropriu ei. Pentru că – știm asta – altfel se va ofili. Așa și cu oamenii.

Revenind… “a avea copii” e un concept încă mult prea abstract, deși aproape obligatoriu parcă (deși nu e! 😉 ) în societatea românească. Mi-ar plăcea să vorbească mai multi părinți (mame ȘI tați) despre cum au gestionat ei provocările devenirii lor într-ale părinției. Să povestim și despre greu, nu doar poze flashy pe facebook în care toată lumea arată de revistă. Să scrie și proaspeții tătici despre lucrurile la care nu se așteptau, despre cum și-au susținut partenerele (sau nu), despre suprizele neplăcute de după naștere și în primele luni de viață ale puiului lor de om.

Știu… ne place să facem urări de bine noilor familii formate, să dăm un “like”, că… “așa se face” și “nu mă costă nimic”. Dar eu cred că lipsa de implicare adevărată ne va costa mult mai scump în viitorul relativ apropiat. Viitorul de azi e prezentul de mâine. Iar studiile (TED Talks What makes a good life? Lessons from the longest study on happiness) arată că cel mai important factor în obținerea fericirii este prin excelență împlinirea nevoii de conexiune autentică cu ceilalți.

Începând cu îngrijitorul/părintele/părinții tăi. Fără limite în primii ani. Cu iubire infinită. Și ore nesfârșite de alăptat pe canapea/unde preferi sau poți să șezi. Și ore nesfârșite de ascultat copilul de-adevăratelea, cu atenție nedivizată. Înțelegând că lumea lui începe cu mine, părinte/îngrijitor. Că ce formez sau deformez eu va fi și “mâine”-le meu. Că dacă îi tai aripile, retez avântul – atunci când siguranța nimănui (el/ea, alții, mediu) nu este în pericol – tot ce voi obține este un suflet strivit. Nu vrem asta. Fericirea lumii începe cu grija față de copii și părinții, îngrijitorii lor. Și cu a fi real, nedisimulat, adevărat. A ne obișnui să comunicăm asertiv și să nu ne mai supărăm când alții o fac, ci să apreciem onestitatea. Doar așa putem construi.

Eu încă aștept să pot merge la pipi 😅 Bebelinul a intrat în a patra oră de somn cu supt intermitent. Și nu, n-o să-i dau lapte praf dacă mă pot oferi pe mine. În copilăria mică, mai ales, nu avem nevoie doar de un biberon și un pătuț, oricât de ultimul răcnet ar fi ele. Avem nevoie de mama. Și de tata, care să o susțină pe partenera lui și noul pui. Și de o comunitate reală dispusă să contribuie la bunăstarea noului nucleu.

Pentru că aș mai putea scrie mult și (nu știu cât de) bine, vă las cu câteva gânduri: dragi viitori sau proaspeți părinți, iubită mămică (da, în această posare de blog o să primești tratament special 🤗)… înconjurați-vă de oameni adevărați, dispuși să vă susțină faptic transformarea, cu toată suferința din pachet. Oameni maturi, ideal care au deja copii (deși nu-i obligatoriu)… pregătiți să șadă cu TOATE emoțiile voastre din tornada postpartum. Care nu vă vor spune “hai, zâmbește!”, sau “gata, gata, nu mai plânge”, sau – și ăsta mă enervează cel mai tare – “las’ că ȘI EU am pățit mai rău!”. Ci “te ascult”, “sunt aici”, “te-nțeleg”, “descarcă” și “când pot să vin să stau cu copilul ca să mai poți dormi puțin/ face un duș?”. Dinastea… Și/sau luați din timp legătura cu o doula postpartum pe sufletul vostru. Și cereți prietenilor fără copii să facă chetă pentru nenumărate ședințe de masaj la domiciliu (credeți-mă, nu e moft, corpul are nevoie de atenție, iar câbd avem programare, sunt șanse mai mari să onorăm cu prezența). Și conectați-vă autentic cu voi înșivă. Apoi cu partenera/ul. Dacă echipă nu e, nimic nu e. To infinity and beyond.

Mda… deci iară m-am întins la vorbă 🙂 Vă îmbrățișez cu speranță în soarele din voi. Hai, să vină vara! 😊☀️🌊

#realitateapostpartum #foodforthought #keepevolving #postpartum
naștere

De ce ne pregătim pentru naștere?

Am stat mult timp să mă gândesc la întrebarea asta… De ce am avea nevoie să ne pregătim pentru naștere? Doar toată lumea naște, n-ai nevoie de școală pentru asta!

Trăim într-o lume în care trebuie să mergem la cursuri sau să ne facem o disciplină în a respira cum trebuie, a medita și a reflecta la faptele, acțiunile și gândirea noatră, pentru că nu ne mai e așa de “nativ” ca pe vremuri… Trăim într-o lume în care trebuie să mergem la sală pentru că energia pe care o “mâncăm” nu o mai depunem la munca fizică, afară, cum făceau înaintașii noștri. Trăim într-o lume în care am uitat să respirăm cu tot corpul, să fim atenți la noi, să ne înțelegem, să ne acceptam și mai ales să ne iubim…

Ritmul vieții, superficialul cotidian, mass-media și distrugerea încet dar sigur a frumoasei noastre planete sunt doar câteva dintre sursele de “ne-natural” cu care ne drogăm zilnic…

Așa a aparut o nouă școală, din necesitatea de a ne întoarce la natural, la logic, la pur, la simplu, la sufletul nostru și la divinitatea din noi.

Așa au apărut cursurile care te re-învață să-ți alăptezi copii, deși noi n-am fi fost încă aici daca nu era ceva înnăscut și fiziologic pentru noi. Așa au apărut cursurile în care re-înveți să respiri și să te cureți de tot praful din tine, din mintea și sufletul tău.

Și așa au apărut cursurile care te ajută să-ți reamintești să naști frumos, blând, iubitor, cu empatie pentru noul suflețel venit într-un trup mic și plăpând dar nu lipsit de putere și unicitate. Așa au apărut cursurile de educație prenatala ReNașterea, ca să te ajute să-ți vindeci propria naștere, să te ajute să nu dai mai departe comorii tale neajunsurile tale sufletești, să te ajute să primești puritatea așa cum merită: cu calm, Iubire și înțelegere.

De ce este important să mergem la cursuri de educație prenatală care trateaza corpul, mintea dar și sufletul? Pentru că trebuie să ne reconectam la noi, să ne conectam la bebelușul nostru, să învățăm despre noi și despre el. Cursurile ReNașterea au darul de a te pune față în față cu fricile tale cele mai adânci, despre sarcina și naștere dar nu numai. ReNașterea are darul de a-ți schimba și consolida relația de cuplu și a vă ajuta să deveniți deja parinți, împreună, nu doar parteneri.

ReNașterea te ajută să scormonești în mintea ta, să-ți descoși temerile adânc înrădăcinate, să le identifici și apoi să le disipi 🙂 Pentru că știm cu toții că cele mai urâte frici, cele care te încremenesc sau te fac să vrei să fugi, sunt cele de necunoscut, de scenarii pe care le-am visat sau văzut uneori, conștient sau inconștient. Și din nefericire, societatea ne face mereu să credem că nașterea naturală e un fel de iad pe pământ, plin de urlete, chin, tăieturi, sânge și agresiune. Iar creierul, vrei-nu-vrei, înghite asta și se manifestă prin fel de fel de frici… De asta sunt eu aici, părinti dragi! Să plecăm împreună într-o călătorie vindecătoare și salvatoare din care să ieșim “curăței” de imagini și scenarii urâte și în care să construiți împreună nașterea bebelușului vostru într-un mod minunat!

Trebuie să recunosc că pregătindu-mă să devin educator ReNașterea am trecut prin propriile vindecări și procese intense de conștientizare în legătură cu nașterea mea, relația mea cu părinții și mai ales cu mama, felul în care am venit pe lume și energiile care au fost la baza startului meu pe acestă planetă. Am plâns mult, vindecător, am visat și am conștientizat multe despre viața mea de acum și “de unde mi se trage”.

Startul pe care îl avem intrauterin, la naștere, în primele ore după naștere și în primii ani de viață pun bazele persoanei noastre. Pun limitele a ceea ce ne este confortabil să facem, să simțim, să visăm. Sigur, nimic nu este ireversibil însă…nu mai bine facem acest cadou minunat copiilor noștri? Nu mai bine ne educăm și ne transformăm noi în eu-ri mai frumoase, mai iubitoare, mai empatice și mai blânde pentru venirea lor în universul nostru?

Nu mai bine ne iubim copilașii până la Luna și-napoi de dinainte să-i cunoaștem fizic, pregătindu-ne pentru naștere?