adelina badea workshop travaliu

Nașterea unui haiduc (I)

Povestea nașterii tale, minunea mea mică, a început în dimineața zilei de 29 martie. M-am trezit pe la 6, pentru încă un pipi – al câtă-lea? Am auzit eu un mic ‘poc!’ odată cu pipi, însă n-am reperat nimic în vasul toaletei. M-am întors în pat, cu gândul că în curând mă trezesc și mă întâlnesc cu o prietenă. Voiam să testăm un nou brunch dintr-un loc fain, cu cafea bună! 😀

M-am întins liniștită, iar Andrei s-a dus și el la baie. Aud un nou ‘poc!’ și simt călduț în pijama. În pijamaua lui Andrei, căci pe mine nu mă mai încape nimic de-al meu! Pentru o clipă am crezut că-i doar niște secreție, dar senzația de cald pe o suprafață mare m-a convins. S-a rupt apa! “Hăniiiiț, stai mult la baie?” “Nu. De ce?” “Cred că s-au rupt membranele!” Iese Hăniț din baie, mă ajută să mă ridic din pat, în timp ce pe picioare se scurg picături. Zâmbesc, râd chiar, și merg la baie. Deja se udaseră serios pantalonii de pijama. Stau pe toaletă, inima îmi bate tare, zâmbesc și râd. Nu-mi vine să cred! Hăniț, vine bebe! Hăniț, nu-i cam devreme? E un pic, dar nu-i nimic. Din timpul sarcinii am știut cumva că bebe va veni mai repede de 40 de săptămâni și iată-l pregătit la 37 de săptămâni și 3 zile. Avusesem câteva seri bune de “dureri menstruale” și la fix 37 de săptămâni am făcut bagajul de maternitate, zicând “Bebe, dacă vrei să vii, mama te așteaptă!”.

Era ora 6. O sun pe minunata noastră moașă, Irina Popescu. E ok, îmi zice, așteptăm contracții, știu ce am de făcut. Hăniț face un grup de discuții cu Irina și magica mea Doula, Carmen Căpriță. Carmen doarme. Cumva, am aflat ulterior, a simțit ceva și n-a putut adormi până la 4 dimineața, iar acum își lua revanșa…

Stabilim să mai dormim până lucrurile se pun în mișcare și mă întorc în pat. Dar, ups! Nu avem acasă scaunul de naștere! Printre intensele mele pregătiri pentru naștere, fizice, mentale, emoționale și spirituale, am decis că o să vreau un scaun de naștere. Un prieten fain, cu mult talent, mi-a făcut unul, însă a fost gata cu fix o seară înainte. Îl probasem și-l lăsasem să-l lăcuiască și să-l picteze, iar acum, panică! După o discuție oscilantă, hotărâm că mai bine rămân singură o oră și Andrei merge acum după scaun, decât mai târziu, când lucrurile ar fi mai intense. Mă așez pe pat și mă prefac că nu mă încearcă o teamă de a rămâne singură. Mă străduiesc să dormitez; dureri menstruale, check! Bărbatul vine repede. Următoarele ore trec în ceață. Pap mâncarea de travaliu pregătită în congelator, beau apă, fac duș, dormitez, dansez și mă drăgălesc cu pisica. Draga de ea, a fost o molcoșenie și de-o drăgălășenie maximă în tot travaliul!

Apar ceva contracții ușoare și care nu se opresc deloc. Mă bucur de ele. Haideți, veniți, sunt pregătită și vă aștept! Suntem într-un pretravaliu, care a durat până spre seară. Carmen apare și ea după prânz; avem o legătură specială, femeia asta are suflet și mâini magice! Hai afară, la plimbare, îmi zice. Cred că ne-am plimbat cam o oră prin parc, iar pe final ne îmbrățișam când venea contracția, simțeam să mă opresc din mers. Încă pretravaliu? Nu-l simțeam suficient de lucrativ, deși voiam asta, mă rugam și așteptam. Hai, corpule, fă-ți treaba! Ajungem acasă și facem o sesiune de Spinning Babies; mai iese un pic de lichid, o senzație faină.

Apare și prima contracție veritabilă! Respir conștient pe ea, e lungă, plină și delicioasă! E reală, o simt intens. Sunt așa de fericită de ea, încât mă uit în ochii lui Carmen și plângem amândouă. Carmen, e real! Am avut prima contracție adevărată, bună, faină! Vine bebe! Bebe, mama te iubește și te așteaptă! Am ținut-o așa ore bune. Am dormit, dansat și ne-am plimbat iar. Carmen m-a uleiat, m-a masat, m-a îngrijit, îmbăiat, m-a hrănit, m-a sprijinit, m-a susținut și, ca orice Doula în misiune, mi-a oferit o bucățică din ea, să fie ce trebuie. Știu cum este de cealaltă parte a baricadei și nu am cuvinte să le mulțumesc oamenilor ăstora care sunt, trup și suflet, alături de tine în momentele cele mai intense – naștere, alăptare, baby blues etc.

Andrei a fost minunat, nici că-i puteam cere mai mult!

După miezul nopții ajunge și Irina la noi. Lucrurile erau intense, dar le făceam față cu sufletul deschis. Contracțiile păreau că fac treabă bună, lucrurile se mișcau, eram pe felie! Facem un control, colul de-abia începea a se deschide… Sunt un pic dezamăgită, căci părea că suntem mai aproape. Colul se lăsa greu, era încordat. Fac o baie, lungă. Târziu în noapte, apa de la robinet nu mai era atât de caldă, așa că încălzim pe aragaz. Printre picături, furăm cu toții un pic de somn, pe scaun, pe WC, pe fotoliu sau în plimbare… În câteva ore, nimic nu mai ajuta. Contracțiile vin repede și sunt tari, pare că suntem aproape de apogeu. O trezesc pe Irina și o rog să verifice iar – dilatație 4. Nuuuu! Cum puii mei doar 4 când eu simt și contracțiile arată ca aproape de expulzie?! Bebe e destul de coborât, ceva nu se pupă bine. Nervi. Mă gândesc… N-am cum s-o țin așa pân’ la dilatație completă și apoi să am forță pentru expulzie. Curând se împlinesc 24 de ore de când a început totul. Sunt descumpănită și nervoasă. Hai, colule, fă-ți treaba! Hai!

Fac vizualizări și apelez la tehnici mentale, însă mă bucur când Irina propune să mergem la spital pentru o epidurală mică. Ne gândim. Așa cum e situația acum, dacă rămân acasă, am toate șansele să am nevoie de ajutor tocmai la expulzie și să ajungem la o naștere instrumentală. Dacă mergem acum spre spital, facem o epidurală mică, mă odihnesc puțin și finalizez cu o expulzie conștientă, căci contracțiile sunt tare bune, nu par a se opri, iar bebe este jos și coboară mai departe. Mai stăm, ne mai gândim puțin. Decid să mergem la spital. Până ne echipăm, stau pe toaletă și, deodată, simt să împing puțin. Irina mă controlează, dilatația avansase bine în ultima jumătate de oră, iar bebe mai coborâse un pic. Totuși, mă roagă să nu împing, căci e încă col acolo și risc să-l rup… Ne echipăm; noroc că-i sâmbătă dimineață și facem 20 de minute, căci e un lucru tare greu să nu împingi atunci când corpul tău vrea asta.

Drumul a fost un coșmar. M-am rugat să se oprească contracțiile și așa a fost. Ajungem la spital și sunt luată în primire de medicul de gardă…

naștere

De ce ne pregătim pentru naștere?

Am stat mult timp să mă gândesc la întrebarea asta… De ce am avea nevoie să ne pregătim pentru naștere? Doar toată lumea naște, n-ai nevoie de școală pentru asta!

Trăim într-o lume în care trebuie să mergem la cursuri sau să ne facem o disciplină în a respira cum trebuie, a medita și a reflecta la faptele, acțiunile și gândirea noatră, pentru că nu ne mai e așa de “nativ” ca pe vremuri… Trăim într-o lume în care trebuie să mergem la sală pentru că energia pe care o “mâncăm” nu o mai depunem la munca fizică, afară, cum făceau înaintașii noștri. Trăim într-o lume în care am uitat să respirăm cu tot corpul, să fim atenți la noi, să ne înțelegem, să ne acceptam și mai ales să ne iubim…

Ritmul vieții, superficialul cotidian, mass-media și distrugerea încet dar sigur a frumoasei noastre planete sunt doar câteva dintre sursele de “ne-natural” cu care ne drogăm zilnic…

Așa a aparut o nouă școală, din necesitatea de a ne întoarce la natural, la logic, la pur, la simplu, la sufletul nostru și la divinitatea din noi.

Așa au apărut cursurile care te re-învață să-ți alăptezi copii, deși noi n-am fi fost încă aici daca nu era ceva înnăscut și fiziologic pentru noi. Așa au apărut cursurile în care re-înveți să respiri și să te cureți de tot praful din tine, din mintea și sufletul tău.

Și așa au apărut cursurile care te ajută să-ți reamintești să naști frumos, blând, iubitor, cu empatie pentru noul suflețel venit într-un trup mic și plăpând dar nu lipsit de putere și unicitate. Așa au apărut cursurile de educație prenatala ReNașterea, ca să te ajute să-ți vindeci propria naștere, să te ajute să nu dai mai departe comorii tale neajunsurile tale sufletești, să te ajute să primești puritatea așa cum merită: cu calm, Iubire și înțelegere.

De ce este important să mergem la cursuri de educație prenatală care trateaza corpul, mintea dar și sufletul? Pentru că trebuie să ne reconectam la noi, să ne conectam la bebelușul nostru, să învățăm despre noi și despre el. Cursurile ReNașterea au darul de a te pune față în față cu fricile tale cele mai adânci, despre sarcina și naștere dar nu numai. ReNașterea are darul de a-ți schimba și consolida relația de cuplu și a vă ajuta să deveniți deja parinți, împreună, nu doar parteneri.

ReNașterea te ajută să scormonești în mintea ta, să-ți descoși temerile adânc înrădăcinate, să le identifici și apoi să le disipi 🙂 Pentru că știm cu toții că cele mai urâte frici, cele care te încremenesc sau te fac să vrei să fugi, sunt cele de necunoscut, de scenarii pe care le-am visat sau văzut uneori, conștient sau inconștient. Și din nefericire, societatea ne face mereu să credem că nașterea naturală e un fel de iad pe pământ, plin de urlete, chin, tăieturi, sânge și agresiune. Iar creierul, vrei-nu-vrei, înghite asta și se manifestă prin fel de fel de frici… De asta sunt eu aici, părinti dragi! Să plecăm împreună într-o călătorie vindecătoare și salvatoare din care să ieșim “curăței” de imagini și scenarii urâte și în care să construiți împreună nașterea bebelușului vostru într-un mod minunat!

Trebuie să recunosc că pregătindu-mă să devin educator ReNașterea am trecut prin propriile vindecări și procese intense de conștientizare în legătură cu nașterea mea, relația mea cu părinții și mai ales cu mama, felul în care am venit pe lume și energiile care au fost la baza startului meu pe acestă planetă. Am plâns mult, vindecător, am visat și am conștientizat multe despre viața mea de acum și “de unde mi se trage”.

Startul pe care îl avem intrauterin, la naștere, în primele ore după naștere și în primii ani de viață pun bazele persoanei noastre. Pun limitele a ceea ce ne este confortabil să facem, să simțim, să visăm. Sigur, nimic nu este ireversibil însă…nu mai bine facem acest cadou minunat copiilor noștri? Nu mai bine ne educăm și ne transformăm noi în eu-ri mai frumoase, mai iubitoare, mai empatice și mai blânde pentru venirea lor în universul nostru?

Nu mai bine ne iubim copilașii până la Luna și-napoi de dinainte să-i cunoaștem fizic, pregătindu-ne pentru naștere?